joi, 23 ianuarie 2014

Acasa la Paul Goma-Paris



Acasa la Paul Goma-Paris from EVO TV on Vimeo.

Sergiu Mihalcea: Domnule, Goma, dvs sunteți bucuros de oaspeți pentru ca sunteți la 2500 de km de București?

Paul Goma: Atâția sunt?

Sergiu Mihalcea:Da. Nu i-ați mai făcut de mult.

- Nu i-am mai făcut de când am plecat.

- Așteptați sa se facă o cifra rotunda sa veniți înapoi?

- Nu. Nu. Nu. Nu aștept sa se facă nimic. Eu aici în familia mea la Paris sunt în România. Sunt în România. Eu n-am plecat din România. Eu locuiesc în Limba Romana. Asta este tara mea.

- O sa strâmbe din nas intelectualii din România

- Ei, si?

- Un scriitor, in timp, va fi comentat si va ramane atat pentru opera cat si pentru viata sa? Intre opera si viata, in timp, va exista vreo diferenta?

-Bineinteles ca nu va exista vreo diferenta pentru ca dupa 50 sau 100 de ani de la moartea autorului in chestiune se va judeca altfel decat pasional , pe faza cum se spune. Cand unii trag, "domne' nu trebuie sa discutam viata lui ixulescu, ci doar opera, pentru ca a fost un mare poet, de pilda, Nichita Stanescu.

Ce sa mai vorbim de micile lui asa... sa vorbim de poezie! El a fost un mare poet". Dar peste 50 de ani se va discuta cu calm si cu dreptate despre integralitatea persoanei poetului sau artistului. Dar pana atunci mai e cale. Adica sa asteptam mai întâi sa murim si dupa aceea cei de dupa noi sa ne ia si sa ne comenteze daca or avea chef.

Un final sentimental - Paul Goma - Paris


Paul Goma, dosar penitenciar, 1958 (eliberare)


Un final sentimental - Paul Goma- Paris. from EVO TV on Vimeo.

Despartirea - Cat de mult doare "prea tarziu"? - Pentru unii poate merita acest interviu !

Finalul interviului cu Goma este unul dintre cele mai emotionante finaluri de interviu pe care le-am trait. Caci finalurile intodeauna le traiesti. Ii vedeam broboanele de sudoare care i se stransesera pe frunte. L-am intrebat retoric daca ar vrea sa vina cu noi in autocar, sa mergem in Romania. A spus ca e "prea tarziu" , incercand sa se destinda cu gluma uitatului la ceas. L-am intrebat daca doare acest "prea tarziu". I-am vazut lacrimile si am considerat ca e bine sa ma opresc.
A ramas acolo o durere pe care nu cuvintele o redau, ci tacerea! Acelasi sentiment l-am avut cand am pus ultima intrebare de interviu domnului Alexandru Paleologu cu cateva luni inainte sa se stinga din viata. "Si acum ce ramane, domnule Paleologu?" "Traieste, traieste toate clipele vietii cu bucurii si suferinte. Si tine minte, sa tii minte tot. Caci asta te ajuta la batranete." S-a ridicat cu greu, abia pasind. Sotia sa l-a luat de brat si au urcat treptele scarii interioare. O doamna si o umbra sclipitoare.

Domnul Paul Goma ne-a condus pana jos. Ne-am imbratisat. Cand a inchis portile cladirii in care locuia, cameramanul l-a pastrat in imagine: Goma in spatele gratiilor citadine urca niste scari spre inchisoarea personala plina cu carti. Sylvie Vartan canta pe fundal. L-a montaj am ales sa curga un citat care mi s-a parut atotcuprinzator asupra stilului Goma: "Am impuiat capul eventualului cititor, cu atatea biografisme, atatea amanunte, atatea fleacuri, care acum, in noul mileniu, si-au pierdut importanta...Ei,da: ii comunic prin scris lucruri straine lui, ba chiar daunator-cauzatoare, fiindca cititorul-nu-vrea-sa-stie-nimic, fiindca lui i-i frica, de moare, el vrea sa traiasca, fie si amnezic, nu sa piara, daca doamne-fereste deschide gura, vrea sa-si refaca viata, sa si-o faca altfel decat fusese sub comunisti."

Sergiu Mihalcea: Dupa trei zile petrecute alaturi de dumneavoastra, am ajuns la momentul in care trebuie sa va multumesc. Sper sa ne conduceti si pana jos , aici in cladirea aceasta proiectata de un arhitect care a construit si inchisori. Paradoxal locuiti si intr-o cladire creata de un arhitect de inchisori....

Paul Goma: Da. Philippon. A fost profesor la Facultatea de Arhitectura din Paris.

- Va multumesc. Si au meritat acesti 2500 de kilometri facuti pana aici.

- Nu stiu daca au meritat. Pentru unii poate da. Pentru mine a fost o bucurie. Si va urez ca aecst film sa fie difuzat.

- Si sper ca acesti 2500 de kilometri sa ii faceti si dvs inapoi.

- Da. Da.

-Da? Da?

-Eu sunt politicos. Trebuia sa ma uit la ceas, sa zic e cam tarziu acuma.

-Un singur lucru vreau sa va intreb la incheiere. Aveti asa senzatia sa va luati un bagajel cum ati fost obisnuit sa mergeti cu noi in autocar maine dimineata sa va intoarceti in Romania.

-Nuu. E prea tarziu.

-Doare acest "prea tarziu"?

-Bineinteles ca doare. Totul doare. E prea tarziu. Si mai ales ca tot ce aflu ce se intampla in Romania ma recomforteaza, ma recomforteaza e rau spus, in aceasta imagine groaznica cu Romania.

Paul Goma: O casa de refugiat


Paul Goma: O casa de refugiat from EVO TV on Vimeo.

Paul Goma. Lupta nu a incetat. Nu ne vom da mana.




Paul Goma. Lupta nu a incetat. Nu ne vom da mana. from EVO TV on Vimeo.

Sergiu Mihalcea:V-ați gândit vreodată ca Paul Goma și-a terminat în 89 ce a avut de luptat și ca, după aceea, revenim la împăcare, ce a fost a trecut și acum sa construim...

Paul Goma: O viata noua. Pai sigur ca da. O noua societate.

- Mai e loc de dusmanii?

- Nu e vorba de dusmanii, ca eu nu-i dusmanesc. Fata de fiecare din astia cu care m-am certat, ne-am balacarit cum se spune, nu a fost decat un sentiment de dezamagire si suferinta.

Pentru ca nu e usor sa constati! E ca in amor! Ca iubita ta e curva si zici o vreme, nu se poate, astea sunt zvonuri. Si te adresezi ei. Spune-mi, asigura-ma nu te-ai regulat cu ala! Ca nu mai inselat!

Si eu, am facut asa cu prietenii mei pentru ca eu nu ma supar fulgerator. Prima impresie e groaznica si, dupa, incep sa discut cu omul. Asculta, ma, eu am observat cutare lucru. Uite, ma, am auzit asta! Te rog spune-mi ce e adevarat? In momentele alte unii recunosc. Da, ma, recunosc, am avut o slabiciune si s-a intamplat.

Cinste lui!

Unui dintre ei a fost Paleologu! Alecu pe care unii l-au criticat ca e flusturatic, cutare, ma rog! Domne fiecare cum e natura si educatia! Insa, acest flusturatic, inca din 81 - 82 intamplator am aflat de la Monica Lovinescu si lucurile pot fi si spune ca le-am si scris in cartile mele...chiar m-am intrabat la un moment dat, ca puteam provoca invitatii pentru scriitori din Romania sa vina in Franta pentru o bursa.. Asa.
Si la un moment dat, zic: dar Paleologu? Ca știam ca Monica Lovinescu si el au fost prieteni din copilărie.
Si erau în bune relații. Ea mi-a spus atunci sub pecetea tainei si nu am spus nimic pana dupa 89: "uite, Alecu ne-a trimis vorba ca l-au agatat Securitatea si el nu vrea sa dea Securitatii nici un prilej de a turna". Atunci, cum sa spun, fara voce, i-am ridicat un imn de slava lui Alecu. Noi cati aram acolo, 3-4. Sotia mea, Virgil Ierunca si Monica.

Pe de alta parte, un alt prieten Marcel Petrisor care a facut puscarie de i-a iesit pe nas, in mai multe randuri. Ultima parte de detentie a facut-o la ingrozitoarea Sectie de Exterminare de la Jilava unde oamenii trebuiau sa moara. Da' nu repede. Unde a fost si Calciu. Si multe capatenii de la Pitesti, scapati, dar erau victime, nu turcani!

E, Marin Petrisor, ca si mine, a fost eliberat in 64, eu in 63, ca si mine in 65 am intrat din nou la facultate ca nu am avut voie pana atunci. Si bineinteles ca il hartuia Securitatea. La un moment dat, a fost si o complicatie ca se incurcase cu o femeie care era si maritata s-il turnase Securitatii ca are activitati, asa ca il re-arestasera dupa 65. Era o raritate sa te arestetze dupa 65.
M-au chemat si pe mine si eu am depus in favoarea bietului Marin Petrisor si i-au dat drumu. Au vazut si aia ca era o minciuna. Ma rog. Bon. Au mai trecut niste ani in care Marcel termina facultatea, dar nu prea statea pe acasa! Ca unii oameni care au stat mult inchisi era dromoman. Ii placea sa umble mult. Se trezea in Gara de Nord n si lua primul tren.

Si printre picaturi venea si pe la noi.(Pe vremea aceea, domnul Paul Goma locuia in Bucuresti) Statea o noapte, doua, apoi pleca. Atunci cand venea il primeam cu drag!

O perioada nu l-am mai vazut. Era ceva neobisnuit! Cand, il vad pe strada! Si vreau sa ii ies inainte, sa trec pe troatuarul unde era el. El retraverseaza. Eu am venit inapoi si l-am vazut. S-il intreb! Ce ti-au facut? Ca se vedea. Noi n-avem nevoie de multe cuvinte.

Asta iesea de acolo din "Fabrica" cum se spune. Il batusera de-l innebunisera.

Si numai noi stim cum te bateau Securistii. Pana la a te anihila. Pana a nu mai stii nici cum te cheama! Si el ranjea. Lasa-ma, ma, sa ma duc! Lasa-ma! Mai, Marcele, poti sa imi spui despre ce e vorba? Nu sa-mi povestesti! El: "Uite ce e! Eu pe la tine nu mai dau ca nu vreau sa am prilejul sa spun de tine ceva, fie si o minciuna! Te rog sa ma intelegi!

Mi s-a rupt inima!

Pe astia ii inteleg!

Eu nu stiu ce a suportat Alecu Paleologu. Probabil si el a fost chinut si adus in situatia de a...: "Da, domnule dau o hartie ca ala l-a injurat pe Ceausescu" pai si ce? Ala il injura si in public pe Ceausescu. Ca nu existau secrete! Ce secrete? Ca ala detine dolari. Aiurea, romanii se fereau ca de naiba de bancnotele astea. De multe ori credeau ca e provocare!

Deci, prietenii mei, ceilalti, in afara de astia, au fost oameni care m-ai lovit primii si au insistat si mi-au facut mult rau, foarte mult rau prin aceasta blocada a tacerii!

Paul Goma-Cantarul detinutilor politici



Paul Goma-Cantarul detinutilor politici from EVO TV on Vimeo.

Paul Goma: Noi, foștii deținuți politici, avem un alt criteriu de judecare al oamenilor. Cum se spune acum: "pai dovedește ca eu am fost turnător și ca te-am turnat!" Pai nu pot sa dovedesc. Nu am acces la Arhiva Securității.

Insa, exista anumite fapte pe care toata lumea penitenciara le stie! De pilda, dau un exemplu, am fost in domiciliu obligatoriu, vecin cu Printul Alexandru Sutu. Era ultimul mostenitor al Palatului Sutu, ala de langa Universitate care devenise Muzeul Buurestiului. E, asta nu facuse puscarie, dar pentru ca fusese un Sutu, i s-a dat de la inceput domiciliu obligatoriu.
Or, acest om care nu fusese condamnat pentru ca nu facuse nimic impotriva comunismului, el doar era un aristrocrat. Adica, din clasa exploatatoare, cum ziceau tovarasii nostri dragi, nu a avut voie sa se intoarca in Bucuresti.
Nu in palatul lui, ci in Bucuresti. Nu avea voie. Si ne-am intalnit odata in Gara de Nord, eu eram spre Ardeal ca acolo lucram la lopata, dar in sfarsit asta era alta chestie. Si a inceput sa planga bietul Sutu, zice: "Domnule, eu numai aici in Gara de Nord, am voie sa imi vad o matusa si un unchi. Nu ma lasa sa ies din Gara de Nord."

E, în acel timp, un alt deținut ca Ivasiuc, care fusese în lotul....era funcționar principal la Ambasada Americana, unde juca pe toate planurile. Ivasiuc era pluridisciplinar. Juca si pentru Securitate si pentru Americani și pentru cine-o fi.

Paul Goma: Cum m-au condamnat la tacere?


Paul Goma. Cum m-au condamnat la tacere? from EVO TV on Vimeo.

Eu știu ca am dreptate - Nu ma pot face auzit -Pintilie - Noica și Geniile

Paul Goma: O paranteza. Nu folositi cuvantul "opera" despre mine. Opera au doar mortii si Breban.

Sergiu Mihalcea: In scrierile dvs. Sunt aceste idei, ca Paul Goma a scris lucruri de memorialistica ce trebuiau sa apara dupa 50 de ani.

- Asta este altceva deja. Am zis de ce sa astept eu sa imi dea altii dreptate. Pentru ca eu stiu ca am dreptate, dar eu nu ma pot face auzit, deoarece toate canalele de comunicare sunt ocupate deja de baietii care inainte statusera pe burta, iar acum se ridicasera pe un soclu de monument.

Paul Goma: De cine va simtiti mai aproape? Cioran sau Ionescu?


Paul Goma: De cine va simtiti mai aproape? Cioran sau Ionescu? from EVO TV on Vimeo.

Emil Cioran - Eugen Ionescu - Mircea Eliade - O poveste inedita cu Cioran

Sergiu Mihalcea: Pentru ca ne aflam la Paris, de cine va simtiti mai apropiat? De Cioran, de Ionescu, de Eliade? Pentru ca mi-ati declarat ca sunt niste personaje care va atrag.

Paul Goma: Pe scurt, am si declarat. Foarte apropiat ma simt mereu de Ionescu. Foarte apropiat in sensul tandru ma simt de Eliade. Eliade avea o caldura sufleteasca nemaipomenita, pe care eu venind din Romania, din acea fojgaiala,din acea balta de trivialitate, de noroi, de injuraturi, m-a uluit! Preferintele mele mergeau catre acestia, dar nu catre Cioran! Dar de ce nu catre Cioran? Pentru ca de la inceput, cu Cioran as fi avut motiv de carlig, cum se spune.

Prima oara cand l-am intalnit de-altfel, in casa lui Stefan Baciu de la Paris, dupa cateva luni de la intalnirea noastra de la Viena, atunci l-am cunoscut pe Cioran. Monica Lovinescu ne-a prezentat si Cioran a zis: "Aaa, dumneata ai facut liceul la Sibiu." Am zis, da. "La Gheorghe Lazar!" Da. Eee, dintr-o data, toate nostalgiile au inceput sa lucreze. Si eu care ii cunosteam "scurta biografie" , ceea ce nu era cazul cu el, i-am spus mai mult ca tatal meu a fost invatator in Venetia de Jos."Aaaaa", a facut Cioran. Venetia de Jos este de fapt in judetul Fagaras. Acolo copilarise Cioran.

Monica Lovinescu imi dadea coate. Vedea ca Cioran s-a incalzit. Si zice: "Cand am fugit din Romania..." Barba. Nu fugise din Romania. Plecase ca orice om. Zice: "Am trecut din Iugoslavia in Italia." Era o minciuna. Dar, simpatica.
Asta face parte din folclorul "scriitornicesc". Zice: "Si am trecut clandestin la italieni, si cand mi-au cerut pasaportul...." (de asta m-a indus in eroare ca eu stiam ca e nascut in Rasinari) "Vamesul italian a spus, dar Venetia nu se scrie cu , ci cu . Si am ridicat asa din umeri. Adica, ce sa stiu eu, ca eu vin din orient. Si vamesul mi-a dat o hartioara in care a corectat si a pus un tampon ca nu este V-E-N-E-T-I-A ci e Venetia. Adica, el s-ar fi nascut la Venetia.

Paul Goma: Îi priveste pe românii care se considera frati ai lui Plesita



Paul Goma: "Ii priveste pe romanii care se considera frati ai lui Plesita from EVO TV on Vimeo.

Momentul socotelii - Cei care m-au bătut "apărau tara" beliților și securiștilor - Care patriotism?

Sergiu Mihalcea: A fost indarjirea dvs sa scrieti si sa repetati adevarul pe care l-ati trait?

Paul Goma: Pai, nu mi-a ajuns cat m-a batut!

- Ceea ce vorbeam si ieri, a fost ce a fost, acum hai sa punem cartile pe fata.

-Asta o spune Pacepa! Dar nu accept ca Sergiu Mihalcea sa aiba aceeasi idee.

- Eu am spus...

- Nu. In continuare. Te detasezi. Cum poate un om normal sa accepte un asemenea discurs? Adica, "eu, bestie, am omorat oameni", ca dobitocul asta s-a ocupat nu numai de noi cu Drepturile Omului, vorbesc de Plesita , ci in august s-a ocupat de mineri, a fost acolo cu represiunea. Si dupa ce el ne-a batut pe noi, cand sa vina momentul socotelii zice: "hai, gata! hai sa ne oprim ca e destul, sa nu mai vorbim despre asta, acuma e democratie, cum mi-a spus mie un prieten, Sergiu Mihalcea, zice e democratie in Romania...

- Aruncam o pastila.

- Si mai suntem indemnati sa ne avem ca fratii? Si mai fac apel, securistii, zic "toti suntem romani". Cum adica, Plesita si cu mine suntem romani in acelasi mod, domnule?

- Poate ca paradoxal, da.

- Poate ca nu. Poate ca nimic. In cazul asta eu declar ca nu sunt roman, daca Plesita este roman. Ii priveste pe acei romani, care se considera frati ai lui Plesita! Sa fie santosi. Si mai intervine constanta crestina. Ca suntem crestini. Sa ne iertam unii pe altii. Stai, domne, in primul rand ca eu nu sunt popa sa iti dau iertarea. Eu sunt o victima. NU vreau sa iti tai capul, dar vreau sa aud marturisirea ca ai facut rau. Si atata timp cat aud ca ti-ai aparat patria...care patrie? Patria ta a securistilor si a belistilor. Care ne-au incalecat timp de 40 de ani. Asta a fost patria pe care ai aparat-o. Ca ei nu au fost in stare sa prinda un spion rus. Marea securitate care avea o armata. Si atunci, ce pazeau ei? Ei pazeau inauntru, pazeau patria de noi astia care din cand in cand "domnule, da ma doare, domnule dar n-am paine, n-avem lumina, n-avem cutare. Pe noi ne pedepsea. Si asta numeste el patriotism?

Neg legitimitatea aparitiei in public a unor criminali care nu au fost judecati!

Paul Goma: Am fost fericit in nefericire!



Paul Goma: Am fost fericit in nefericire! from EVO TV on Vimeo.
La 5 ani in refugiu - Tatal declarat mort - Libertatile unui "orfanel" - Intoarcerea fara stire a tatalui

Aveti in fata un disident! Aceasta este calitatea domnului Paul Goma in afara aceleia de scriitor. In 2010, un disident scriitor precum Liu Xiaobo a primit Premiul Nobel pentru Pace. In conditiile in care China continua si azi sa fie un imperiu comunist. Dar trecerea Romaniei la capitalism a lasat in incertitudine publica anumite personalitati ale Romaniei.

Sergiu Mihalcea: Ati avut o copilarie...

Paul Goma: ...Fericita.

- A fost o copilarie nefericita, domnule Goma.

- Nu, nu, nu. N-a fost deloc nefericita. A fost o copilarie turmentata.

- Un copil care a plecat la 5 ani in refugiu, tatal i-a fost deportat...

- Eu inteleg ce vreti sa spuneti...

-...Ati venit intr-o tara unde trebuia sa traiti intr-un fel. Si dvs o considerati fericita!

- Cine mi-a citit cartile o sa fie plictisit ca repet un lucru. Este adevarat ca copilaria mea, dar nu numai copilaria mea ca eu sunt unul dintre cele doua trei milioane de minoritari, cum ne spusese Coposu, dintre cei romanofoni cum ne zisese Zoe Petre, care au suferit aceste povesti. Ma rog. Insa, eu copil fiind, eu am fost fericit in nefericire. Am mai scris asta. Eu devenisem orfan si ii facusem mormant tatei.

- Sa specificam, in perioada in care tatal dvs a fost arestat, dus in Siberia venise vestea ca murise.

-Venise vestea ca cineva l-ar fi vazut rupt de o bomba intr-un lagar in care rusii il lichidasera.

-Si dupa cati ani a venit de fapt tatal dvs acasa?

- Dupa trei ani, a venit ca prizonier sovietic in Romania.

- Si cum ati primit vestea?

- Da, draga dar sunt cartile mele!

- Eu va intreb.

- Am primit-o. Nu stiu cum am primit-o. Eu atunci eram fericit si am fost nefericit ca am din nou tata. Pentru ca eu ca orfanel aveam dreptul la toate prostiile si nu eram pedepsit cu nimica. Si mai ales sa pun mana pe fete, pe femei. Asta era gandirea copilului. Dupa aceea, toate nefericirile care au venit. Toate nenorcirie, faptul ca ne-am refugiat in Ardeal, nu a fost o mare tragedie. Pentru parintii mei, da! Ca ei veneau din alta lume, cu alta limba, cu alte obiceiuri.

Paul Goma. Dorul de Romania, insa dorinta de a nu se intoarce!



Paul Goma. Dorul de Romania, insa dorinta de a nu se intoarce! from EVO TV on Vimeo.

La vârsta mea, totul e greu - Evreul din familia Goma - Vecinii nu știu ca Paul Goma e un scriitor celebru

Exista o intrebare in fata careia, daca este luata in serios, nimic de pe lumea aceasta nu sta in picioare. Intrebarea este: "Asa, si?" Ca urmare, "Asa, si ce daca Paul Goma sta la Paris? Asa, si ce daca Paul Goma nu mai vine in Romania? Asa, si ce daca Paul Goma a urlat la toata lumea?" Domnul Paul Goma a fost de la bun "Cazul Goma" un personaj controversat, despre care s-au spus multe. Am invatat ca personalitatile care au suferit pe nedrept au pierdut poate din timpul si sansa lor de a face bine. Societatii. Apropiatilor. Culturii. Oamenii care au suferit merita ascultati cu precadere.

Sergiu Mihalcea: Domnule Goma, din tot ceea ce spuneti vad fara sa imi declarati...

Paul Goma: Amaraciunea...

-Nu amaraciunea. Cu toate ca dvs incercati sa radeti si faceti haz de necaz, aveti un dor de Romania foarte mare.

- Da, bineinteles, ce, am ascuns vreodata? Nu. Doamne fereste. Eu tot timpul traiesc cu gandul la.

-Cu gandul ca odata va veni timpul sa va intoarceti?

-Nu. Nu. Nu. Eu traiesc acasa. Prin limba eu traiesc acasa si particip la toate nenorocirile.

- Nu va vedeti ca seara puteti sa iesiti pe Calea Victoriei, sa treceti pe langa cladirea aia in care probabil v-au batut in 56?

- Nu. V-am spus ca nu trec pe la locuri unde m-am simtit foarte bine sau foarte rau.

-Cum va simtiti la varsta asta?

- Eee, ce intrebare indiscreta. Ma simt greu!

-De ce ? Este mai grea varsta sau cum?

- Nu. E grea viata.

- E grea viata aici la Paris, domnule Goma?

-Bon....

- Nu vreti. Cand vine vorba de ceva sentimental care v-ar rascoli evitati.

- Nu e sentimental. Asta e material toata ziua.

-E. Nu vreau sa vorbesc.

Coboram impreuna cu domnul Paul Goma. Noi in treaba noastra cu Parisul. Domnia Sa cu un doctor.

In lift, ma roaga sa vorbim in ziua urmatoare doua minute despre sotia sa si despre fiul sau iubit Filip Goma.

Imi spune ca i s-a fabricat o biografie de evreu. "Spune lumea ca dvs ati fi evreu", continuu eu in bezna liftului.

"Asta a spus CV Tudor, adauga domnul Goma"

In curtea interioara, la fereastra, o doamna scutura un pled. Nu ma abtin si o intreb daca il cunoaste pe domnul Goma. Imi raspunde ca o stie pe sotia sa pentru ca lucreaza amandoua la Biblioteca Nationala Franceza.

O intreb daca stie ca domnul Paul Goma este un scriitor celebru in Romania, disident.

Habar nu avea. "Cred ca este rusine sa nu stiu asta!" spune doamna de la fereastra.

Nu doamna, gandesc eu, inseamna ca am de a face cu un om foarte discret!

vineri, 10 ianuarie 2014

TRĂDAREA EXILULUI


Interviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suţu

A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deşi memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuţi de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleaşi valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viaţa Exilului românesc.

Domnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne şi Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări şi la slăbirea unităţii de acţiune a Exilului.

- Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune şi pe românii ce trăiesc în afara graniţelor. Şi Ceauşescu avea obsesia recuperării exilaţilor (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Şi înainte şi după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale şi asociaţiile exilaţilor, oamenii (exilaţii), sărbătorile naţionale, comemorările, simbolurile naţionale…

În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securității de la București, exploatând naţionalismul unora, legionarismul altora, dorul de ţară al tuturor. 

Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiţi trădătorii (,,românii deplasaţi’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Şt. Fischer-Galaţi, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…


Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ şi Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărţit vreme de decenii aceleaşi opinii şi acţiuni, dintr’o dată şi-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanţii împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliţia franceză ne aresta şi ne urca în dubă, la indicaţiile lui Virgil Tănase. Şi cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o ţuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coşcogea familie de persecutaţi ai regimului: Sanda şi Vlad Stolojan!, ultranaţionalişti ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

- Lucru care s’a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăşi în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

- Exact. Apoi s’au extins poftele totalizatoare ale Bucureștiului şi asupra unor sărbători naţionale. După ce l-au naţionalizat pe Rege şi l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiştii lui Iliescu, Constantinescu, Pleşu vor să controleze şi sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Naţională! – însă n’au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciauşului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulţi dintre prietenii noştri, exilaţi, anticomunişti, acum obosiţi, şi-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… 

Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acţiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna.

Şi la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleşiţă (fost ministru al Securităţii în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicaţia lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian şi de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Şi mă revolt. Şi-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrâneşte, omul se prosteşte: se căcănăreşte’’.

- Putem spune că, în condiţiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilaţii au obligaţia, datoria morală de a nu le cauţiona, frecventându-le. Şi nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparţin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaţilor accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanţele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbeşte?

- Să trecem deci la deschiderea şi scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne preşedinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziţie-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât preşedintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale faţadei vor fi operate, esenţa (interiorul exteriorului) va rămâne aceeaşi.

Exilaţilor trebuie să li se spună, să li se repete (ştiu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s’au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-ţuica-Mioriţa sunt riguros aceleaşi, acum cu-Ciauşu, ca şi cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil şi alţi scriitori curaţi. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soţii Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vişniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Ţepeneag şi chiar de m-aş duce, n’aş găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluţiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilaţii anticomunişti activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Şi ce mai contează că după aceea povesteau, cu greaţă, cum au întâlnit aceleaşi moace de securişti pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag şi eu o trimitere înalt culturală, precum însuşi Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi şi ei. Or, Matei Cazacu, soţii Stolojan erau de-ai noştri; prefăcându-se în navetişti harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor. Fireşte: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să ştiu tot ce ştiu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influenţă, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceauşescu şi despre Traian Filip şi Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus şi cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securităţii (în 1980!).

Vreau să ştiu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărţi (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Şerban Orescu şi m-au ratat pe mine. Vreau să ştiu, am acest drept pe care nimeni şi nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani şi patru luni.

 Cer să mi se comunice toate datele privitoare la iniţiatorii şi executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roşu’’ (sic!). Vreau să ştiu cine este şi unde locuieşte, cine-i e soţ, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea fiinţă care naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte, este în stare să răpească şi să suprime un alt pui viu, al altei femele? Fireşte, vreau să ştiu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoşteam doar din poveştile lui Hirsch-Haiducu-Vişan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleşiţă, şeful Securităţii (şi prietenul lui Breban şi al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă şi omor. În fine, sunt curios ca o maimuţă: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai şaptesprezece – dintre care şase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnalişti ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenţei sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi şi Ciauşu, acelaşi grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,şoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcţionar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s’a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s’a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, îşi înfipsese un cuţit între omoplaţi, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

- Mă întreb, în aceste condiţii, ce-i poate oare determina pe exilaţi să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluţele şi ţuiculiţele, colindele şi conferinţele, concertele şi expoziţiile? S’au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Ţara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă şi aceasta nu ne împiedică să fim convinşi de identitatea noastră românească. Deci, conştienţi de nesinceritatea acestei relaţii ,,contra naturii’’, de ,,băşcălia’’ de prost gust a securiştilor Ambasadei după plecarea lor, exilaţii se complac, totuşi, din naivitate sau interes, în a fi recuperaţi, cu puţinele excepţii ale celor care refuză net această relaţie sau care se duc acolo pentru a lua o poziţie. Nu ştim până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulţi români din Exil sunt exasperaţi de persistenţa confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil şi Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

- La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noţiuni interzise sub comunişti ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i înveţe pe ceilalţi cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe aşa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă şi înseamnă, în greacă: împrăştiere, dispersie, diseminare (indică seminţia). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală şi generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersaţi în cvasitotalitate.

Se mai vorbeşte de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supravieţuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăştiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui duşman al turcului: rusul.

Cât despre diaspora ţiganilor, împrăştiaţi, diseminaţi, dispersaţi în acest mileniu (e drept), nu se ştie dacă aceştia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminţie) aparte, sau doar o castă şi nu se cunoaşte motivul ieşirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminţie (pe care îi uneşte limba) şi au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spaţiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepţii (ardelenii ,,la America’’ şi moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puţin tentaţi de desţărare, de emigrare, faţă de alte naţii. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca…

Ocupaţia rusească şi comunismul au provocat exodul şi al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise şi din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, ameninţaţi de arestare, se ascundeau în ţară, cât şi acelora care treceau clandestin graniţa. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,duşman de clasă’’, ci şi un ins demn de dispreţ, un nemernic, un fricos, un laş, unul care nu primeşte lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul. Pentru comunişti, ulterior, toţi românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiţi’’, termenul extinzându-se şi la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar şi pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-şi caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu şi Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaţilor, cu excepţia soţiei sale şi a lui Ţepeneag. Şi, ca şi Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetiţe, mai ales pe mătuşile lor – chiar şi pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în acelaşi timp publica la periodicele din ţară, îi apăreau cărţi în România, era sărbătorit şi încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat şi navetist?

- Deci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greşit.

- Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul graniţelor, nicidecum cvasitotalitatea seminţiei. Cei mai numeroşi români aflaţi în momentul de faţă în afara hotarelor sunt basarabenii şi bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinaţi nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: ruşii. Unii au fost deportaţi în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populaţie. Înstrăinaţi nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii şi bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiţilor sunt cei plecaţi ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungaţi, dispersaţi, aşa cum s’a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiţi). Este greşit să fie incluşi în ,,diaspora românească’’ saşii, şvabii, evreii…, căci aceştia au fost repatriaţi, chiar dacă au păstrat şi chiar cultivă nostalgia sărmăluţelor, mititeilor, ţuiculenei, Mariei Lătăreţu pe meleagurile Frankfurtului şi ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr’o diasporă mai este necesar şi ca fiecare individ-diasporit să aibă conştiinţa originii, a identităţii sale. Or, românul, dacă se laudă că e român faţă de alţi români, în prezenţa străinilor îşi ascunde originea, de parc-ar fi de ruşine; îi încurajează şi obligă pe copii să vorbească numai limba ţării de adopţie, în fine, cui i-e ruşine de origine, îşi merită soarta. Ruşinoşii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

- Deci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneaţi: nici colonişti, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranţi. Dar exilaţi?

- Exilul este un termen valabil pentru toţi cei care nu se mai află în ţara lor, în vatra lor. Aceşti oameni nefericiţi (dintotdeauna) sunt exilaţi ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condiţiile din vatra lor), ori siliţi (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomaţie – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) şi care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cuşa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpăraţii’’ (unii chiar scoşi din puşcărie) prin relaţii şi prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheţ, când frontierele s’au întredeschis pentru turism şi schimburi culturale şi de familie, care a durat până în ’89, şi care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

- O contribuţie nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar şi cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

- Sigur, Ungaria a avut o contribuţie considerabilă înainte de ’89, primind refugiaţi politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru şi eu, care am profitat de o viză turistică şi am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicaţi într’o acţiune, să zicem, politică: Mişcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am şi suferit. Azilul politic la noi a fost o consecinţă logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca şi ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiţi’’, de ,,bandiţi’’.

- Domnule Goma, observ după 1989 apariţia unui nou fenomen: exilaţii încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegaţie la colindele şi sărmăluţele pregătite de, cum se amuza să spună soţia mea: ,,Asociaţia Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceştia afirmă sus şi tare apartenenţa lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi raţiunea acestei schimbări de poziţie?

- Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de ţarc. Nu e bine să trăieşti în gheto, bineînţeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgeşti frontierele, lărgeşti sfera şi atunci intră şi cei care se duc la Ambasadă, şi cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noştri, de cei cu care manifestam noi în faţa Ambasadei, chiar preşedinţi ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, şi care acum, de braţ cu soţul şi înconjurată de finii ei, soţii Matei Cazacu, şi de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliţia franceză şi ne băga în dubă. Asta nu se uită.

Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s’a purtat foarte bine când a fost în România şi care sunt convins că a minţit când s’a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat şi am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferenţiem, dar ne şi izolăm de ei.

- Sau mai degrabă ei de noi.

- Sigur, numai că o să rămânem foarte puţini. Pentru că cei care nu fac diferenţa între Exil şi Diasporă (care este termen guvernamental, dela Bucureşti) sunt analfabeţi. Deci, cu Exilul nu ştiu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câţi mai suntem, în Paris, în această situaţie? Noi trei, în familia noastră, şi mai ştiu unul: Remus Radina. Pe paşaportul nostru scrie clar că putem călători în toate ţările, cu excepţia Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi ştiut ei ce-or fi ştiut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiaţi politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăţi (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obţine ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de ţuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăţilor. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n’au să obţină… favoarea unui drept.

- Există însă şi oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Ţară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flataţi de a fi ,,băgaţi în seamă’’ de securiştii de acolo.

- Există oameni cu o personalitate mai puţin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva şi care, odată ajunşi în Occident se pierd, nu mai sunt băgaţi în seamă. Cum să funcţioneze oare ambasadele şi centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleşu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate ţările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de şoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

- Centrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilaţii noştri amnezici, nu ţin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securităţii.

- Sigur, însă la Externe au fost recrutaţi şi s’au oferit chiar a fi recrutaţi şi cei din aristocraţia locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lăţeşti şi soţie a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coşbuc – dar şi când se pornesc, nu-i mai poţi opri). Cel puţin în Cultură, erau în proporţie de 75 % printre tovarăşii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghişe, Brad… iar în Diplomaţie, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarăşii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie şi mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimţit. Dacă Seniorul Coposu n’ar fi deschis porţile PNŢ-ului să intre toţi securiştii? Ciauşu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomaţia’’ este costumul sau civil, cu epoleţii pe dinăuntru, este membru PNŢ-ist din acea perioadă.

- Este clar că adeziunea tov. Ciauşu, vechi demnitar comunist, la PNŢ nu era doar de circumstanţă, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

- Deci, dacă tendinţa oamenilor este să se ducă acolo şi să se simtă bine, să fie sănătoşi! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor şi nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămaşă, ci este pielea, pielea pe care n’o poţi schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ţi se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desţărat pentru că ţara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acţiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistenţă. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulaţi-ne, bateţi-ne, scuipaţi-ne, dragi tovarăşi! Cu câteva excepţii, toţi frecventează Ambasada şi deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărţit. Comunitatea românească nu cunoaşte solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – şi ajungem la Mitul Mioriţei. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, şi-i dau, nu cu puşca, nu cu săgeata, nu cu suliţa, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

- Domnule Goma, în Ţară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ şi ,,opozant’’, într’o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaştere a termenilor?

- Noţiunea de disident-disidenţă continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani şi a sute, dacă nu mii de emisiuni s’a spus, s’a repetat până la saţiu ce este această disidenţă şi ce semnificaţie avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca şi cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu şi Monica Lovinescu s’ar fi adresat munţilor şi văilor, spaţiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’.

Ori românii nu mai ştiau româneşte, ori ,,desţăraţii’’ nu ţinuseră pasul cu involuţia limbii române din Ţară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruşi ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reîngheţului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnalişti (în special americani, nemţi, francezi bine culpabilizaţi de ruşi, foarte de stânga), de diplomaţi sau editori occidentali, pentru a nu redeclanşa teroarea împotriva noii forme de rezistenţă care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar nişte blânzi reformatori ai societăţii actuale, nişte total neputincioşi ,,disidenţi’’.


- Ca de exemplu în Cehoslovacia ?

- Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuşi regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu faţă umană, voiau un fel de… îngheţată fiartă! Nu se ştie exact cum au reacţionat ţarii Comitetului Central la aceasta astuţie avocăţească, dar ştim (din surse directe) cum au reacţionat interesaţii, ,,disidenţii’’ înşişi. Cu mare vehemenţă, au dat declaraţii, interviuri în sens invers: că şi ei cunosc latina şi ştiu semnificaţia în toate limbile a cuvântului disidenţă – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomunişti! Printre cei mai cunoscuţi au fost Soljeniţîn, Marcenko, Bukovski, dar existau şi opozanţi, implicaţi în ,,cazul Pasternak’’, aflaţi în acel moment în Gulag (ca Daniel şi Siniavski), precum şi alţii, mai tineri, care şi-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar şi neadevărul) şi au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenţi’’), pentru a-şi continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supravieţui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reuşit şi a etichetat întreaga mişcare de opoziţie, de anticomunism, făcută după Conferinţa de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliştilor occidentali şi acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesaţi (în primul rând ruşii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat aşa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistenţă, de împotrivire, de opoziţie poate lua forme strict individuale. Aşa că la noi s’au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziţie la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Ţepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, şi în ultimele momente ale ceauşismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s’a instalat confuzia cea mai desăvârşită şi nicio informaţie-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiţie, un trădător (şi recurgeau la exemplele de disidenţă partinică din România democrată – disidenţele lui Anton Alexandrescu şi Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele ţărănist şi liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulţumiri ,,care nu ating esenţa’’, s’a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect şi periculos pentru rezistenţa anticomunistă din România, deci trebuie demascat şi înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemenţă crescândă şi în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferinţe şi rezistenţe anticomuniste, pe de altă parte de exilaţii nelegionari (ţărănişti, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puţin totalitară: tot ce a fost rezistenţă, închisoare, suferinţă… poartă semnătura lor (numai a lor şi a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenţi ,,demascatori’’ ai disidenţilor (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul şi mamă-sa, Radu Câmpeanu şi soaţă-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; şi Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Raţiu, prietenul meu Ionică Varlam şi alţi aburiţi.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiaşi formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul şi editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mişcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea şi alţi zoebuşulengi. Grupuri şi personalităţi atât de deosebite, însă acuzaţiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a mea) erau întristător de monotone: ,,agenţi ai Securităţii’’, ,,comunişti’’, ,,trădători de ţară’’, ,,jidoviţi’’, şi… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

- Totala confuzie persistă şi astăzi în Ţară, chiar şi la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniţi ,,opozant’’.

- Da, nici acum, ,,după revoluţie’’, deşi au trecut mulţi ani, degeaba, românii nu ştiu ce semnificaţie a avut în aceste ultime decenii disidenţa, şi nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidenţa a fost o formă de contestaţie a acestor decenii, de opoziţie, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuşi, câte ceva pentru compatrioţii lor.

- A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială şi profesională, abandonarea de către prieteni şi chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu şi delaţiunea, mai ales cea benevolă.

- Contestatarul, prin actul său de contestaţie, părăseşte peştera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situaţie şi-şi asigură, prezervează privilegiul obţinut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obţinută. Pentru aceasta el se foloseşte de orice mijloc eficace: luări de poziţii, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînţeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient şi m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar şi în ’77 când, dintre toţi foarte bunii poeţi, excelenţii prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciţii literaţi români, doar Ion Negoiţescu a înţeles că Drepturile Omului pe de o parte erau şi drepturile scriitorului, şi pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr’o comunitate obligaţi să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca m-au expulzat… şi din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o şi o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reuşeau să răzbată), au venit foarte puţini foşti deţinuţi (dar au venit câţiva, ceea ce e cu atât mai de preţuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajaţi: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul ruşilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruşi şi vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Şi cine ţinea acest discurs foştilor deţinuţi, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Ţuţea, Stăniloae, bătrânul Bernea şi Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n’a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roşie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formaţiuni politice democratice, a militat pentru democraţie, pentru libertate ş.a.m.d. Păstrând proporţiile, şi eu am făcut acelaşi lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-şi justifica laşitatea, ne criticau şi ne acuzau că suntem provocatori, agenţi, ,,suspecţi’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident şi nici nu am făcut caz de ea, iar în Franţa, odată ajuns, am făcut declaraţii nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotaţiile, mă întreb şi întreb: ce este mai moral: să duci o acţiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranţei, a absurdului, a crimei, adică să-ţi manifeşti opoziţia, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimţi la toate şi să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că eşti… opozant?

- Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilaţi, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberaţie, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

- Întoarcerea în vizită este o aberaţie şi o neruşinare din partea acelora care au o gândire de peşteră. Nu este vorba de peştera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeaşi peşteră, la un moment dat unii dintre noi au ieşit, cu o treabă oarecare. Şi când au vrut să intre înapoi, nu şi-au mai găsit locul, pentru că ceilalţi s’au extins, s’au întins fiecare cu doi centimetri mai mult şi au început să rânjească la noi: de ce v-aţi întors, voi care n’aţi mâncat salam cu soia, ce ştiţi voi ce-i aici? Ce credeţi că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peştericolă. Dinescu, glumeţ-glumeţ, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniţi voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul şi nu ne-ajunge la toţi. Mai veniţi acuma şi voi, dar cu ce drept? Aţi plecat, plecaţi sunteţi!

Cu timpul, oamenii au ieşit din caverne, şi-au scobit bordeie, şi-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peşteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găseşte loc în peştera natală. Peştera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai daţi dracului, născuţi gata-făcuţi, să nu ne vină alţii, din altă parte, să ne-nveţe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în ţara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n’am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarăşei lor, Carmen Firan. Şi nici lui Mircea Dinescu.

- Oricum ar fi, întoarcerea exilaţilor în ţară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoinţă. Aceştia jenează, incomodează conştiinţele şi poziţiile celor rămaşi în Ţară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate şi fără ei, iar iubirea se poate practica şi dela distanţă, în mod mult mai comod, nu-i aşa?

- Sigur că aşa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaş, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în puşcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i aşa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiţi. Ei bine, Dinescu, băiat deştept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toţi!’’. Eu n’am reuşit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost preşedinte al Uniunii s’a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaş, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleşu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilaţi câte o hârtie prin care să li se anunţe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilaţi, am fost excluşi pe rând, din motive precise. S’a schimbat direcţia, dar nu şi tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor şi cu ce argumente s’a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilaţi, excluşi din timpul lui Ceauşescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori şi Ministerul Culturii, şi alte ministere şi comiţii? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligaţia să-l facă public, doar n’o să aştepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat şi el o idee: ,,Scriitorii exilaţi să facă cerere, ca să fie reprimiţi!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiţia, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetăţenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiţie – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August şi continuă şi în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizaţii la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 şi până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 şi 1977 – când am plecat în Franţa – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România şi neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Şapte ani! Şi nu doar eu, ci şi soţia şi socrul meu, traducători. Deci, între 1970 şi 1989 comuniştii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărţile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniştii, îmi distrug cărţile. Ceauşescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărţile, le-a retras doar de pe piaţă şi le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărţii mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalţi! Cu o singură excepţie (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu şi-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Şi într’un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuşi culpabili cu ceva), au strâns rândurile şi au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovaţi de inacţiune, şi-şi caută justificări, chiar minciuni.

Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: aşteptând să vină revoluţiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris şi să-şi scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că naţia noastră românească nu e deşteaptă şi degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocaţia sfinţeniei şi a suferinţei… Dela o vreme însă, cu contribuţia Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt şi contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până şi din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,nişte principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

- Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s’a declarat fondator al Mişcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea îşi aminteşte sau ar trebui să-şi mai amintească numele primilor semnatari şi iniţiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma şi Şerban Ştefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

- Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut puşcărie împreună, ci din libertate, printre ,,puşcăriaşii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu şi Petrişor), să-mi dea oarecari amănunte despre Piteşti. Nu mi le-a dat. L-am înţeles: căci foarte mulţi dintre ,,piteşteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ştefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l ţină în sănătate pentru a-şi termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteştean’’ şi el, care-a venit la mine şi a semnat şi-a fost arestat, bătut şi chinuit), Calciu s’a ţinut cuminte. Nici măcar nu mă aşteptam să semneze, Calciu, după cum n’au semnat nici alţi puşcăriaşi. În sfârşit, n’a semnat că… n’a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproşat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,duşman’’. N’au semnat nici Marcel Petrişor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaş, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameşteanu şi nu le-am purtat ranchiună. Fiecare îşi cunoştea interesele şi curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alţii) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăţilor), am alcătuit nişte proteste prin care-am sărit în apărarea lui şi a lui Ţuţea, Petrişor, Aurel State şi Voinea, toţi foşti puşcăriaşi pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca şi, ultima oară, îi şi arestase.

- Îi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

- Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam şi de a-i baga în acelaşi lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, şi ei au fost eliberaţi. După ce au mai trecut nişte ani şi Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, şi a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân şi iarăşi am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puţin) şi Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat şi trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic aşa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat şi un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat şi autorizat să plece în America. Bineînţeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noştri comuni, i-am trimis şi cărţile mele, una chiar despre Piteşti, în franceză. I-am scris doua scrisori şi Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. 

Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, nişte atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulaţie, ataca stilul meu ,,vulgar’’. 
De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securişti Plămădeală şi Anania. 
 Şi cu asta s’a terminat şi nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s’a dus în România, prin februarie 1998. 
Atunci a făcut acea declaraţie surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într’un articol în ,,Lumea liberă’’ şi în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s’a pronunţat împotriva deschiderii dosarelor preoţilor…

- Opinia acestui fost deţinut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune aşa: ,,Accesul la dosarele preoţilor ortodocşi care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecăţii Divine!

- Ca să pună moţ acestor prostii şi porcării, Calciu adăuga: ,,Toţi am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aş fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleşu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Piteşti, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Ţurcanu II, ne-executat, băgat la Secţia de Exterminare din Jilava (unde Îl găseşte pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr’o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezeşte dându-şi părerea despre dosarele de securitate şi, în acelaşi preţ, pătrunde şi în Mişcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N’o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârşit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s’a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). 

Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive nişte documente pe care eu bineînţeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acţiunilor din ’77, în care aceştia mă insultau; mă afuriseau şi mă ameninţau. 
Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii şi susţinătorii ,,Mişcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit şi nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mişcarea Goma’’. A fost o modestă mişcare pentru Drepturile Omului.

- Modestă, dar care a zguduit totuși bine de tot regimul ceaușist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depăşită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generaţia mea, a fost exemplul de urmat şi mulţi dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

- În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aş fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu şi am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, şi de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână şi bătută tot de mine la maşină şi a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul şi… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în faţa unui neadevăr istoric. Oi fi eu obişnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieţii oameni care înfruntaseră barajele Securităţii, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s’a amestecat în… tărâţele ,,disidenţilor’’, consideraţi de el şi de ai săi: ,,comunişti deghizaţi’’), dintr’o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – şi minţind!?

- Gogoaşa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuşi înghiţită de cei din Ţară.

- Sigur, românii au înghiţit şi asta, datorita amneziei, uitând totodată şi că… cine nu are ţinere de minte, nu ţine minte nici că s’a născut liber şi cine uită, merită să rămână rob.

- Domnule Goma, într’o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleşu propovăduia cu fervoare iertarea creştinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar şi iubi, şi ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remuşcări). Lăsând la o parte Justiţia Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptăţită) de Dreptate?
=============================================================================================
- Aici vorbim despre acei activiști, securişti, grănicieri, care au torturat şi au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecaţi şi, dacă sunt găsiţi vinovaţi, să fie pedepsiţi – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. 

Ar fi oare drept, creştineşte (cu osebire: ortodox), să fie lăsaţi în pace aceşti criminali, ba mai mult: iertați… creștinește? Nu. Acela care se grăbește să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ține o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, şi ea, ceva pe conștiință? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creştineşte)? În mai multe, Domnule! Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiştii-securiştii-beliştii; al doilea fel: ne curăţăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaţ, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea; al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (şi-i denunţă) pe robii de-alături, colegii de lanţ. Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să ştim ce fac ceilalţi… Şi ce băgam de seamă?

Că popii noştri ortodocşi, până mai deunăzi în relaţii de batere pe epoleţi, nu doar cu milițianul satului, ci şi cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-corniţe pân-la-sub-copite şi Doamne ferește să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioşilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistaşilor, pe de alta ne binecuvântează şi ne povăţuiesc: iertaţi, fraţi creştini, căci şi vouă vi se va ierta… Dacă aşa stă situaţiunea, atunci: Porniţi la iertare, tovarăşi!

- Domnule Goma, am ajuns la sfârşitul interviului ce aţi avut bunăvoinţa să-mi acordaţi. Exilul nu a devenit – aşa cum speram cu toţii – caduc, ci amnezic, pierzându-şi, prin trecere la inamic, intransigenţa şi judecata limpede de altădată; pentru fraţii noştri din Ţară rămânem, deocamdată, tot: odată plecaţi, bun plecaţi. Securitatea, cu reţetele şi metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanţul celor zece ani se lipseşte de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulţumesc, în numele cititorilor şi al exilaţilor care nu au contenit să vă preţuiască în toţi aceşti ani de exil.

Radu Negrescu-Suţu, Paris, decembrie 1999




Ostinato


 Paul Goma, dosar penal, 1977

 Paul Goma