vineri, 28 martie 2014

Amintiri despre sculptorul Constantin Brâncuși



Când încerci evocarea oamenilor mari cunoscuti mai îndeaproape, esti tentat uneori sã le împrumuti cuvinte pe care ei nu le-au pronuntat. Poate, pentrucã în felul acesta ai iluzia de a-i mãri si mai mult, sau - cine stie? - pentru a cãta sã te mãresti pe tine însuti! -fãrã a-ti da seama cã orice deformare a adevãrului dãuneazã în special marilor spirite, - asa cum, printre ele, îl considerãm pe sculptorul nostru Constantin Brâncusi. Voi încerca în aceste amintiri sã reconstitui cele patru întâlniri pe care le-am avut la Paris în l946, 1949, 1952 si, însfârsit, trei ani înainte de moartea maestrului, in 1954.

   PRIMA VIZITĂ.

In Octombrie 1946, lăsam Roma cu pictorul Scarpitta. Plecam amândoi spre Olanda, invitati acolo de un prieten comun spre a organiza o expozitie la Amsterdam. Hotãrîsem sã ne oprim o sãptãmânã la Paris ca sã vedem metropola artistilor. Aveam în program vizitarea atelierului lui Brâncusi si revederea profesorului N. T. Herescu, pe care-l cunoscusem la Bucuresti pe vremea când conducea, cu binecunoscuta-i mãestrie, Societatea Scriitorilor Români. 

Tineam deasemeni sa gãsesc pe Eugen Ionescu, al cãrui nume îl cunosteam din tarã pe vremea studiilor in Capitalã; aveam sã-l cunosc într'un total anonimat, muncind mult pe pãmântul francez pentru pregãtirea viitorului sãu succes in teatru.

  Pentru a vizita pe Brâncusi, ne-am coborît la, statia de metrou Pasteur si, apucând pe rue de Vaugirard, la câtiva pasi am gãsit Impasse Ronsin. Abia intrati pe fundãturã, mi-aduc bine aminte de impresia puternicã a primului rnornent, gãsindu-ma in fata unor vechi ziduri negre si spãlãcite: vedeam Parisul pentru prima oarã, si aveam cu toaste acestea irnpresia, mai mult, o fulgerãtoare certidutine, ca acele locuri le cunoscusem odatã. 

La capãtul fundãturii, pe stânga, la numãrul 11, am intrat intr'o curte vastã, plinã de ateliere si verdeatã. In mijlocul Montparnasului, o liniste adâncã ne-a cuprins. Un pictor, care tocmai iesea din atelierul lui, ne-a indicat, fãrã un cuvânt, atelierul mare din mijloc si usa de intrare. 
Am tras de sfoarã si, in locul unei sonerii sau clopotel, a rãspuns un singur sunet lung de o claritate argintie, care-si rãspândea vibratiile pânã a se pierde cu încetul in linistea dimprejur. Usa se deschide încet si un bãtrânel îmbrãcat in alb, cu barbã albã, ne fixeazã sever cu ochi vii si pãtrunzãtori. O adevãratã aparitie biblica. Dupã o clipã de ezitare, ne surâde:
   - «Entrez, rnessieurs!»...
Un imens atelier, si el vãruit, in care Coloana fãrã sfârsit se repeta in diferite mãrimi in lemn si gips: era prima imagine ce ni se prezenta in fata ochilor. Incet, încet, se desprind din multimea lucrãrilor, Pasãrea, Pasãrea Mãiastrã, repetate de trei-patru ori in diferite mãrimi, si materiale. 

In goana privirilor ce se entuziasmau, apare, ascuns dupã usã, un pat modest, in contrast cu uriasele roti de moarã robuste pe care sunt asezate Leda, Foca, Noul Nãscut, Pestele si alte lucrãri împrãstiate pretutindeni in vastitatea spatiului. Adresând maestrului de câteva ori cuvântul in româneste, îmi rãspundea mereu in francezã. 

Vroia sa stie ce facem la Paris si încotro mergem. Cunostea Olanda, unde expusese cu ani in urmã. Apoi, fãrã sã spunã un cuvânt, s'a apropiat de Leda care începea sã se animeze. Opera auritã se învârtea încetisor in fata ochilor nostri. 

O vieatã supranaturala pãrea cã se desfãsoarã in fata ochilor, dintr'o lume fantastica. Ca o oglindã magicã, învârtindu-se, Leda absorbea in puritatea formelor si respingea toate imaginile atelierului. Era o viziune paradisiacã ce ne umplea de o bucurie nouã, neîntâlnitã pânã atunci in atelierul vreunui artist. Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse bine si cãruia-i fusese un drag prieten. 

La un moment dat, Brâncusi ne-a pus intr'o grea confuzie. Ne vorbea de o invazie de muste care ameninta umanitatea. Dar noi n'am înteles despre ce fel de muste vorbea si nici când aceastã invazie va avea loc. Înainte de a pãrãsi atelierul, am cerut permisiunea de a mai suna odatã. Soneria îmi apãrea de data asta deasupra usii: era vorba de un disc aurit, iar un ciocãnel îl lovea in plin centru când trãgeai de sfoarã. De data asta Brâncusi, surâzand, mi-a rãspuns pentru prima oarã in româneste:
   - «Sunã-mã, dacã-ti place!»...
   Am iesit din atelierul maestrului cu impresii de neuitat.

   A DOUA VIZITĂ. 

Întorcându-mă din Olanda, unde rãmãsesem trei ani, in drum spre Italia m'am oprit la Paris ca sa revãd maestrul drag. Eram gãzduit de un coleg de Belle Arte dela Bucuresti, care avea atelierul vis-a-vis de al lui Brâncusi.

   Eram rãu bolnav de ulcer. Nu vreau sa insist asupra bunãtãtii pãrintesti a lui Brâncusi care de multe ori, personal se ducea sã cumpere alimentele necesare boalei in tratament. As vrea mai curând sã mã opresc la vizitele pe care maestrul ni le fãcea deseori seara. 

Lângã usã, se gãsea un scaun rezervat lui. Intra, se aseza încet si dupã câteva momente de liniste începea povestirile sale, aproape totdeauna cu un surâs bine ascuns in barbã. Avea o inteligentã si un fel de a povesti cu totul originale in lansarea argumentelor. Era greu sã-l urmãresti la primele cuvinte, pentrucã intra direct in momentul culminant a ceeace vroia sã spunã.
   Într'o searã, de exemplu:
   - N'are Tara parlament! Ce ne facem, fratilor?!... Sau:
   - Pãi stii tu, mã, cine sânt eu?...
   Dupã aceste cuvinte începea sã ne descrie toatã fragilitatea oamenilor politici între cele douã rãsboaie, de o democratie ridicolã si demagogã. Si cu toate acestea imaginea acelei Românii trãeste ca ceva sfânt, in sufletele noastre, numai prin întregirea neamului într'o tarã unitã dupã veacuri de suferintã. 

El, Brâncusi, pe urmele destinului sãu, încã înainte de primul rãsboi mondial a plecat pe jos din Tarã luând-si in spinare tot pãmântul strãbunilor. Fiu de tãrani olteni, trebuia sã aducã in arta lui toatã vitalitatca folklorului românesc. Detesta vorbele goale, fãrã rost, si in special lingusirile. 

De aceea nu suporta nicio îngâmfare in jurul lui. Deseori ne oprea in gâtlej cuvintele gãunoase ce începeau sã iasã nesincere:
   - Taisez-vous, ne m'embêtez pas, ne dites pas des bêtises!.

Ii plãcea întotdeauna spontaneitatea, chiar dacã uneori nu era la la locul ei. Se stie cã, uneori, când cineva îi suna la usã, dupã ce-si fixa pãtrunzãtor vizitatorul, Brâncusi nu-l lãsa sã intre si, închizându-i usa in fatã, îi spunea:
   - Allez-vous-en, monsieur, vous êtes un matérialiste!...

Si când se însela cu prima impresie, iar in atelier in timp ce arãta lucrarile auzea superlative cam ca acestea: «Oh c'est superbe, c'est formidable, vous êtes vraiment un grand artiste», se supãra atât de mult ca invita vizitatorul sã-i pãrãseascã imediat atelierul.
   Brâncusi studia oamenii sãi in special dupã felul cum îi priveau lucrãrile, fãrã prea multe vorbe, care-l înfariau.
   Intr'o searã ne vorbea mult despre India, despre marii initiati si in sfârsit s'a oprit la Isus Cristos. Îsi conducea vorbirea senin, cu vocea lui mica. dar de o fermecãtoare claritate, odihnindu-si parcã ideile vaste pe fiecare cuvânt spus. 

Si deodatã, cand pronunta cuvântul lui Dumnezeu, usa s'a deschis brusc, speriindu-ne pe toti. Fãrã sã se miste, si-a continuat cu acelas calm povestirea pentru o altã bunã jumãtate de ceas in noaptea târzie. Iesit in curte, înainte de a închide usa, alb ca o bucatã de zahãr sclipitor cuprinsã de întuneric, ne-a salutat privindu-ne lung cu pãrinteascã bunãtate si cu un zâmbet de mosneag fericit:
   - Noapte bunã copii!...
   În ajunul Crãciunului am pregãtit bradul traditional. Un pom cu totul deosebit: nici o bomboanã, nici un cadou; numai niste lumânãri si câteva imagini sfinte pe care le culesesem în diferitele pelerinaje în douã zile mai senine pe timpul boalei. Mai pusesem în pom câteva fotografii ale rudelor noastre rãmase in România si ale unor copii nãscuti in exil. 
La piciorul pomului un cap de Crist, picturã in galben pe, care o incepusem la Amsterdarn, o continuasem la Lisieux si aveam s'o termin la Roma si Assisi. Seara pe la sapte Brâncusi a intrat si am cântat cu totii cântece de stea si colinde, cu ochii la lurnânãrile aprinse. De îndatã ce s'a retras, m'am intins in pat din cauza durerilor care cresteau mereu.

Spre orele 9 seara, artistii din Impasse Ronsin s'au întâlnit cu totii intr'un alt atelier: sarmale, costitã pe varzã - si multã veselie! 
De mai multe ori îl invitaserã pe Brâncusi, însã fãrã succes. Si dintr'odatã spre miezul noptii, o explozie de bucurie si strigãte fãcea sã se cutremure cartierul. Prietenul s'a precipitat in atelier urlându-mi la pat: Vino mã, vino imediat, Brâncusi e cu noi! Cântã, joacã, e formidabil!...
   Eu nu puteam sã mã ridic, durerile deveniserã insuportabile, mi-era teamã dela o clipa la alta de o perforatie. Spre orele 2 noaptea s'au întors prietenii si m'au gãsit in plinã crizã. Dupã câteva minute au adormit. In toiul durerilor sãlbatice, dupã multe rugãciuni, cu restul fortelor rãmase am invocat numele lui Isus. In aceeasi clipã durerile au dispãrut. Nu intelegeam nimic din ce se petrecea cu mine. 

Dat jos din pat, in întuneric, mã plimbam linistit prin atelier, apoi spre pomul de Crãciun. Gazdele dormeau deabinelea. O bucurie necunoscutã îmi invada corp si suflet. A doua zi, Crãciunul, mã duceam sã fac urãrile lui Brâncusi si sã-i multurnesc pentru toatã bunãtatea si îngrîjirile date. I-am povestit ceva din încercãrile grele ale noptii trecute.   M'a fixat si mi-a spus sã iau loc. Dupã olungã pauzã, în româneste:
   - Trebue sã muncesti mult, mult de tot. Sã arãti, tie in primui rând, si numai dupã aceea altora, ca in tine e ceva, cã ai ceva de spus. Suferã, suferã in tãcere, nu încerca sã te explici celorlalti. Încearcã sa trãiesti in liniste chiar si cele mai mari nedreptãti ce ti se fac. Sã suferi, sã suferi, numai suferinta iti va da fortã!...
   Dupã câteva clipe, termina cu aceste cuvinte pe care nu le pot uita:
   - Iubeste pe Dumnezeu, sã iubesti mult pe Dumnezeu. Tu trebuie sã-L iubesti cu aceastã credintã cã dacã cineva vreodatã îti întinde o bucatã de pâine otrãvitã, in clipa in care o primesti ea e purificatã de Dumnezeu si tu ai sã mãnânci pâine adevãratã si bunã.
   Eu îl priveam cu ochii in lacrimi. Mi-a intins mâna lui micã si tãbãcitã dc acizi si de munca grea a unei întregi vieti. A doua zi plecam spre Roma.


   A TREIA VIZITĂ. 

In Mai 1952 am fost la Barcelona cu ocazia Congresului Euharistic International. Dupã ce am vizitat Madridul si Toledo, trecând prin Lourdes m'am îndreptat spre Paris. Aici, in marea expozitie retrospectivã a lui Rouault l-am întâlnit pe secretarul general al Bienalei din Venetia, profesorul Rodolfo Pallucchini. 

Acesta îmi spunea cã nu primise niciodatã vreun rãspuns la repetatele si insistentele invitatii trimise lui Brâncusi pentru a-i organiza o mare expozitie retrospectivã la Venetia: «Încearcã si d-ta sã-l convingi.» 

Aflasem cã in ultimii ani maestrul nostru refuzase multe invitatii, chiar si pe a marelui seducãtor al artistilor de toate vârstele, Mr. Sandberg, directorul muzeului municipal din Amsterdam.
   Într'o searã, când pãrea mai bine dispus, Brâncusi continua amintirile tineretii. Profitand de atmosferã, prind putin curaj si-i transmit invitatia venetianului... Cine m'a pus?...
   - Qu'est-ce-que vous voulez, monsieur?... Allez-y, ne m'en parlez de ça!...
   Si s'a retras imediat, furios. Vreo douã zile n'a mai iesit din atelier. Într'o searã, apare jovial si începe:
   - Capo, capo!... Capooo!... Si râdea de data asta si din umeri. Se stie cã in Italia, de indatã ce ai trecut granita, unul din primele cuvinte ce auzi printre macazuri sau pe peron este: capo! Seful de garã se numeste capostazione. 
Dar titlul de capo se dã nu numai sefilor de întreprinderi sau birou, ci uneori italienii îl dau si inferiorilor in grad, iar câteodatã, ca sã se distreze si mai mult, chiar cersetorilor ce de ani de zile rãman credinciosi locului «profesional ». Si, ca sã ne întoarcem la Brâncusi: dupã ce a repetat de mai multe ori capo, capo, fãrã sa intelegem ceva, ne-a povestit cum prin 1912, dupã ce a vizitat Italia, in gara Rapallo vroia sã-si cumpere biletul de tren pentru Franta. 
Dã o monedã de 10 lire casierului si i se dã restul numai pentru cinci lire. Nu vorbea italieneste, dar o discutie s'a înflãcãrat repede in fata ghiseului si casierul strigã: Capo, capo... 

Apare politia gãrii, în confuzia creatã intervine un avocat care vorbeste frantuzeste si dupã mai multe discutii linisteste incidental, dupã ce tânãrul Brâncusi îi spusese cã mai bine se prãbuseste orasul decât sa plece cu impresia asta oribilã. In fond, ce se petrecuse in Italia putea sã se întâmple oriunde, - dar el a fost întotdeauna neînduplecat in hotãrîri: de atunci n'a mai intrat in Italia, si nici n'a vrut si expunã acolo.

   A PATRA VIZITĂ. 
În Mai 1954 primeam o medalie a orasului Paris din partea unei Societãti artistice. Era cea mai bunã ocazie sã revãd Franta si maestrul. L-am rugat pe Brâncusi si mã lase mai mult în atelierul lui. M'a lasat vreo douã ceasuri. La sfârsit apare si mã întreabã:
   - Ei, ai mai vãzut ceva?
   Nu stiam ce sã-i rãspund si m'am pomenit vorbindu-i asa: «Cred ca-mi va fi greu, maestre, ca de azi încolo sã pot privi sculpturi cu nasuri, cu urechi, mâini si picioare». Era evident cã vorbele mele îl multumiserã. Dar, pe când ne îndreptam spre iesire, un drãcusor era gata întreg în spatele meu: în loc sã ies, lungesc vorba, spunându-i cã încercasem sã mã apropii mai mult de paritatea operelor sale, dar cã mi-a fost greu în cele câteva schite fãcute ...
   - Quoi, tu as fait des croquis? fais-moi voir!
   S'a uitat tulburat la ele si apoi a inceput sa rupa paginile carnetului foaie dupã foaie cu o furie nemaivazuta, aruncandu-le bucatele in lada cu gunoi. Din fericire am rãmas calm, pãrându-mi rãu cã fãrã sã vreau îl suparasem. Dupa operatia asta rapida mi-a surîs:
   - Voilà, voilà tes dessins!...
   Cred ca, de calmul men, dracul a plesnit si el peste bucãtile de hârtie din gunoi. Despre întâmplarea asta, n'am mai vorbit niciodatã; dar am înteles cât de gelos era Brâncusi de lucrãrile lui, si cã n'ar fi permis nimãnui sã-i reproducã - nici chiar în fotografie - operele. Venind sã-l salut, l-am gãsit in fata atelicrului. Curãta curtea, gata sa dea foc frunzelor strânse'n cãpitã în fata lui Impasse Ronsin no 11. Aceasta este ultima imagine a maestrului.

ÎN TARÃ

   Constantin Brâncusi s'a nãscut la 21 Februarie 1876, in satul Hobita Pestisani, lângã Târgu Jiu. La cinci ani iesia cu oile la pãscut si-si petrecea vremea cu un briceag in mânã, încrustând bucãtele de lemn. Într'o bunã zi, la opt ani, dispare de acasã. Maicã-sa, dupã zile întregi de alergãturi, îl descoperã într'o boiangerie din Târgu-Tiu, mânjit de culori. 
Adus acasã, reia scoala, dar singura lui bucurie o gãsea tot pe coclauri, lângã oi, cu briceagul in mânã, la soarele si rãcoarea Carpatilor transilvãneni, «acolo unde iarba creste dulce ca mãtasea.» Asta insemna pentru Brâncusi pãmântul lui natal, cum avea sã-l descrie mai târziu prietenului Valentin Hugo, la Paris.

A continuat sã încrusteze lemnisoare, cu o îndemânare uimitoare, pânã la vârsta de 11 ani, când dispare din nou de acasã, iar de data asta pentru totdeauna, chemat de un destin cãruia nu-i putea rezista. Timp de câtiva ani, a lucrat într'un han la Craiova: fãcea de toate: spãla, servea lumea la tejghea, curãta, pregãtea bucãtãria. În aceastã vreme, pe la vreo paisprezece ani, reuseste sã câstige un rãmãsag, construind o vioarã din scândurelele unei lãzi de portocale, fierte in sacâz topit.

 Într'o searã, când hanul era aproape plin, îsi aratã isprava, si toti cercau sã se încerce vioara, însã nimeni nu se pricepea. A fost cãutat si adus la repezealã un tigan, care se uita cam lung si chiorâs la instrument, fiindu-i fricã sã nu-si batã lumea joc de el.

Tiganul, dupã mai multe ezitãri, pune in sfârsit vioara curioasã sub bãrbie si trage. Mergea strunã! În entuziasmul tuturor, un om de mare mimã, un oarecare Greceanu, fiind de fatã, presimte ingeniozitatea tânãrului, si se face luntre si punte ca sã-i obtinã o bursã la scoala de arte si meserii din Craiova. 
Dupã câtiva ani, Brâncusi terminã scoala cu primul premiu si trece la Bucuresti, unde se înscrie la scoala de arte si meserii. Câstigã, si aici bursa, diplomându-se in 1902 cu o lucrare ce avea sã-l impunã ca pe unul din cei mai buni sculptori români.

SPRE OCCIDENT

   La Bucuresti i se deschid frumoase perspective de lucru si succes. Brâncusi se ferea însã de succese usoare, urmându-si vocea destinului. In acelasi an 1902, sãrac, o ia pe jos spre Occident. Se opreste pentru câteva zile la Viena, apoi se îndreaptã spre Munchen; de aici trece în Elvetia, la Basel, unde se îmbolnãveste de tifos.

Este îngrijit de niste surori de caritate, cãrora le lasã un crucifix în pãmânt ars, din nefericire dispãrut. Continuã, tot pe jos, spre Paris, unde ajunge în 1904 si hotãrãste si se opreascã acolo pentru toatã viata. Se înscrie la Academia de Arte Frumoase, unde studiazã cu sculptorul Mercier. Ca sã poatã studia, spalã vasele într'un restaurant de lângã gara Montparnasse, si cu ocazia asta face portretul patronului restaurantului, Chartier. 
Lucrarea, prezentatã la Salonul Oficial, este expusã în rotonda centrala. Sculptorul Rodin doreste sa cunoascã personal pe tânãrul artist român si îl cheama sa lucreze în atelierul sãu. Brâncusi era mãgulit, dar, ascultator vocii secrete a propriului destin raspunde lui Rodin cu cuvintele ramase celebre: «Nimic nu creste sub copacii uriasi ». Presa Parisului semnaleaza succesul tânãrului sculptor. Brâncusi, însã, in loc sã profite de lauri, se retrage într'un atelier mic din Montparnasse si dispare complet din circulatie. Munceste mereu in singurãtate si sãrãcie. 
Trece printr'o grea crizã sufleteascã, in care, se pare, era dominat de cuvintele lui Descartes: «Ca sã ajungi la adevãr, e nevoie ca odatã in viatã sã te desparti de toate învãtãturile avute si sã reconstruiesti dela capãt si din temelii întregul sistem al propriilor cunostinte». În 1907, într'un acces de revoltã, tânãrul artist distruge aproape toate operele sale influentate de Rodin, orientându-si spiritul si toate fortele spre o nouã viziune a sculpturii. 
Prietenul sãu Paleologu descrie foarte bine singurãtatea lui, ostilã oricãrui succes pripit, cu însesi cuvintele auzite din gura lui Brâncusi: «Trebuie sã te smulgi mediului, lasitãtii prieteniilor, servitutii obiceiurilor, opiului ideilor si simtirilor, în care ti-ai fãcut culcus cald; sã fugi, si evadezi în altã lume, în necunoscut, în nevãzut, în nepipãit, în incert».
   În solitudinea lui, încãlzitã de prietenia lui Modigliani si Henri Satie, timp de paisprezece ani, din 1907 pânã în 1920, Brâncusi nu face nici o expozitie personalã la Paris, si creiazã in ordine aproape cronologicã urmãtoarele opere: «Muza adormitã», «Cap de copil», «Orgoliul», «Rugãciunea », «Sãrutul», «Mãiastra», «Cariatidele», «Prometeu», «Fântâna lui Narcis», «Primul pas», «Domnisoara Pogany», «Trei pinguini», «Fiul risipitor», «Noul nãscut», «Principesa X».

SCANDAL LA PARIS

   În anul 1920, artistul prezintã la Salonul Independentilor «Principesa X», de data asta convins cã are de spus un cuvânt nou. Marele Matisse viziteazã expozitia, si, dupã ce criticase ironic alte lucrãri, se opreste un moment in fata operei lui Brâncusi si o considerã pornograficã. Exclamatia trece din gurã in gurã, stârneste un scandal, care, ajuns in presã, nelinisteste pe directorul Salonului. Intervine politia, si opera e scoasã din Salon, ca fiind obscena. 
Ajungând scandalul la urechile lui Brâncusi, acesta, fãrã a da vreo explicatie cuiva, fãrã a face un proces, cum îl sfãtuiau Derain si altii, se închide in durerea lui si hotãrãste sã nu mai expunã niciodatã la Paris. Doamna Gibson imi povestea in 1960, in California, adevãrul, care i-a fost revelat de însusi Brâncusi cu privire la modul in care s'a nãscut aceastã operã. 

Aceastã principesã misterioasã a existat într'adevãr, si maestrul o vizita uneori, fermecat, dar si intimidat de frumusetea ei. În apartamentul ei somptuos, peretii erau aproape complet acoperiti de oglinzi, pânã ce si in sufragerie vedeai oglinzi, si-i placea, in timpul mesei, din când in când sã arunce câte-o privire spre ele.

Din prima schitã a lui Brâncusi se vede bine aeeastã atitudine de a se privi într'o oglindã. Acest desemn traseazã in putine linii opera in devenire, trecutã dintr'o variantã într'alta, spre o sintezã progresivã de sublimare, prin eliminarea tuturor elementelor, care deranjau o forma perfecta. Dupã acest scandal, mai izolat ca oricând, artistul nostru lucreazã in plinã maturitate la operele sale capitale. 

Între anii 1920 si 1925 apar una dupã alta: «Coloana fârã sfârsit», «Regele regilor», «Himera», «Adam si Eva», o altã variantã a «Domnisoarei Pogany», «Tors de adolescent », «Pestele» , «Cocosul », «Pasãrea galbenã», «Pasãrea de aur», «Pasãrea in spatiu», «Negresa blondã» si altele. Acestia sunt anii când noul sãu atelier din Impasse Ronsin 11 începe sã fie vizitat de iubitorii de artã si faima lui trece oceanul, spre Statele Unite ale Americii si spre America Latinã. În 1926 este invitat sã expunã la Galeria Brummer din New York.


ARTÃ SI VAMÃ

   Când lucrãrile sosesc la New York, isbucneste un alt scandal. Ofiterul dela vamã nu vrea sã considere opere de artã sculpturile, si le retine ca pe un pretext de contrabandã cu metal in Statele Unite. Vamesul, uitându-se cu coada ochiului la una din lucrãri si aflând dela Brâncusi cã era vorba de «Pasãrea in spatiu», exclamã: «Da' ce fel de pasãre o mai fi si asta? Dacã ar pune-o cineva într'un copac, nici un vânãtor n'ar trage in ea!». In fata unei asemenea observatii, sculptorul nostru renuntã si dea vreo explicatie si vamesul îi impune o taxa enormã. 
Începe in felul acesta între Brâncusi si serviciul american al vãmii din New York un mare proces, câstigat, dupã doi ani, de artist care era apãrat de câtiva avocati de seamã, încurajati de simpatia multor amatori de arta, europeni si americani. Între acestia, faimosul Arensberg, care-i va deveni cel mai important colectionar. In 1926, Arensberg prezintã lucrãrile cumpãrate dela Brâncusi la Art Club din Chicago, unde are loc o expozitie de mare succes.  O altã expozitie va avea loc tot la Galeria Brummer, in iarna 1933-34, când aproape toate lucrãrile au rãrnas in Statele Unite, împãrtite între muzee si colectionari.

   Reîntors la Paris, Brâncusi a fost invitat in Rornânia, de cãtre Ministrul Tãtãrãscu, unde, pe pãmântul natal, la Târgu-Jiu, trebuia sã se ridice «Coloana fãrã sfârsit», in otel. Tot acolo, a construit «Poarta sãrutului» la intrarea in parcul public. În parc, o mare masã rotundã de piatrã, cu scaunele formate din douã emisfere suprapuse; masa îi plãcea s'o nurneascã si «Masa zeilor». A fost invitat in India de un maharajah ca sã facã proectul unui «templu al meditatiei», care nu s'a realizat din diferite motive. Din nou la Paris, rãmâne absorbit de ultimele lucrãri, între altele «Broasca» si «Minunea».


Domnișoara Pogány, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită
 sursa: Wikipedia

O NOUĂ SCULPTURĂ

   În lumea artelor in Furopa, dar in special in Statele Llnite ale Americii, Brâncusi e considerat ca cel mai mare sculptor al timpului. Ajunge sã amintim ca prima salã dedicatã sculpturii contemporane in Muzeul de Artã Modernã dela Paris e ocupatã de o singurã operã: «Cocosul» lui Brâncusi. Domnisoara PoganyLa New York, in Muzeul Guggenheim, prima opera ce se vede la intrare este «Miracolul». 
Sala de onoare a Muzeului de Artã Modernã dela New York e rezervatã tot artistului nostru, prezent cu sapte lucrãri, printre care: «Pestele», «Pasãrea in spatiu», «Pasãrea mãiastrã», «Negresa blondã », si un fragment in lemn din «Coloana fãrã sfârsit». 

Iar in Muzeul de Artã dela Filadelfia, într'o salã imensã, colectia Arensberg adunã vreo douãzeci de lucrãri din perioada de aur a Maestrului: «Domnisoara Pogany», «Principesa X», «Pruncul», «Pasãrea Mãiastrã», «Prometeu», «Sãrutul», «Fiul risipitor», «Pasãrea în spatiu», «Vrãjitoarea», «Pinguinii» , etc. La Venetia, tot Brâncusi apare cel dintâi în fata vizitatorilor Galeriei Peggy Guggenheim cu «Pasãrea in spatiu» si «Pasãrea mãiastrã».
   Opera lui Brâncusi se îndreaptã spre omul spiritual, meditativ; spre acel om care, asaltat de orice fel de materialisme, încearcã astãzi sã supravietuiascã in Europa noastrã îmbãtrânitã. Profesorul si criticul italian Carlo Giulio Argan a sintetizat bine pozitia artistului: «Brâncusi este ultimul mare artist al evului mediu sau primul artist al unui nou ev, ce se anuntã ». 
Cercetãtorul de arta Michel Seuphor, in cartea lui «Sculptura acestui secol», punând accentul pe Brâncusi, pe care-l considerã cap de scoalã, asa începe capitolul rezervat lui: «Un om a fãcut o mare cãlãtorie, cu atât mai mare cu cât in bunã parte o fãcuse pe jos, ca sã descopere Parisul, dar a fost Parisul, care prin el descoperea noua sculpturã». 
Arta lui Brâncusi nu are nicio corespondentã cu asa zisa artã abstractã, pcntru cã poartã figuratia pc culmile conceptului, ale simbolului, ale sublimului, poate in acelasi fel cum - pe un alt plan - o ducea in picturã Paul Klee. Tot pe plan spiritual, Paul Klee, acest alt solitar, ne-a lãsat aceastã splendidã mãrturisire, demnã de un mare artist: «Eu sunt insesizabil în imanentã, pentrucã stau tot atât de bine fie cu cei morti fie cu cei ce încã nu s'au nãscut.
Poate ceva mai aproape de inima universului, dar încã destul de departe...!». Brâncusi spunea: «Când nu mai suntem copii, am si murit!». Iar altãdatã: «Când imi priviti opera, nu cãutati formule obscure sau mistere. Eu vã dau o bucurie curatã. Priviti operele pânã ce le veti vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu, le-au vãzut».

EUGEN DRÃGUTESCU

Revista Scriitorilor Români, Anul I, Nr. 1, Munchen 1962

sursa:
Pagina României Naționaliste

http://www.miscarea.net/brancusi-dragutescu-la-sase-ani.htm

Constantin Brâncuși

Diverse imagini

Masa Tacerii