duminică, 8 octombrie 2017

Victor Carâp - Şeful Garnizoanei Brazilia








Sinaxarul Demnităţii Româneşti † 6 octombrie 2008

Născut în 11.02.1921, legionar, absolvent al Şcolii Superioare de Inginerie de la Berlin, trecut prin prigoanele carlistă şi antonesciană în ţară, refugiat în străinatate, internat în lagărul de la Buchenwald alături de mulţi alţi legionari. După ieşirea din lagăr se căsătoreşte cu Iulia, medic, legionară, originară din zona Doljului.

Familia Carâp s-a stabilit în decembrie 1948 în Brazilia. Aici Victor Carâp se va dedica unei cariere în inginerie, va deveni şeful Garnizoanei Legionare Rio de Janeiro, ulterior şeful Garnizoanei Legionare Brazilia şi va primi gradul de Comandant Legionar. A fost colaborator al revistei „Dacia” editată în Brazilia şi membru în Comitetul de Construcţie al Monumentului Moţa Marin de la Majadahonda.

Preşedenţia României i-a conferit „Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Ofiţer” în semn de preţuire pentru contribuţia avută la dezvoltarea relaţiilor româno-braziliene (decretul 581/5.12.2000).

Deşi departe de ţară, Victor Carâp a trăit românismul la cele mai înalte cote. Alături de soţia sa s-a implicat în promovarea valorilor şi tradiţiilor româneşti în Brazilia. Au publicat în portugheză şi în esperanto materiale despre Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, studii despre legendele şi tradiţiile româneşti. A plecat la Domnul înconjurat de copii şi nepoţi, pe 6 octombrie 2008 şi este înmormântat la Rio de Janeiro.

Veşnica pomenire!
Cezarina Condurache




Toate drepturile rezervate
Fotografii preluate de pe Facebook - Fundaţia "Profesor George Manu"




duminică, 24 septembrie 2017

LEGIONARI ÎN LAGĂRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM

17 Iunie 1942: Ziua de naștere a lui Călin Aurel la împlinirea vârstei de 29 de ani în lagărul de concentrare Buchenwald







Lagărul Buchenwald-Fichtenhain se afla la vreo 15 km de Weimar. Era aşezat în plină pădure. În creştetul pădurii, pe un platou denumit Fichtenhain, a fost construit lagărul special pentru legionari. Era format din cinci barăci, două pentru locuit şi două pentru ateliere, în plus o baracă pentru căsătoriţi.

Legionarii au fost aduşi în lagăr în două serii: în Decembrie 1942 şi în Ianuarie 1944. În afară de cei de la Rostock, au fost internaţi toţi legionarii care până atunci, trăiau liber în Germania. Bombardamentul a avut loc a doua zi după capitularea României, în 24 August, pe la orele 12.

Au murit în bombardament cinci legionari: Graur, Zaharia, Voinea, Călin şi Gheorghe Papanace. Au fost răniţi peste 70. După două zile, legionarii din lagăr au fost îmbarcaţi în tren pentru Viena, în afară de cei grav răniţi care au fost transportaţi în diferite spitale.


DIVERSE IMAGINI DIN LAGĂR

 Lagărul Fichtenhain–Buchenwald iarna. Vedere parţială a unei barăci

Lagărul Fichtenhain–Buchenwald. Turn de pază

 Vedere a unei barăci din interiorul lagărului

 Moartea lui Gigi Bădulescu în Buchenwald. 1943

 O baracă lovită de bombe în Buchenwald. 24 August 1944

 Fiind vară, legionarii îşi aştern de dormit în pădure

 La masă pe pajişte

Nu mai există pază. În împrejurimile lagărului grupe de legionari umblă în căutarea unui loc de odihnă

Legionarii îşi caută lucrurile printre sfărâmături

================================================================
=========================================================================
=================================================================

În memoriam: ing. Ion Graur, farmacist Ion Voinea, av. Constantin Călin, stud. Gheorghe Papanace şi teolog Zaharia Duhul, căzuţi în bombardamentul din lagărul de concentrare Buchenwald (Germania), la 23 August 1944, şi stud. Gigi Bădulescu, mort în acelaş lagăr în 1943.


“Prin Mlaştini şi Furtuni”

Ieşi-vor, Doamne, odată din adâncuri
martirii legionari, cu crucile ‘n oblâncuri…

Şi suflete de piatră
s’or muia
şi-or plânge,
la înfricoşetoarea paradă de sânge…

Vor defila ‘n cătuşi,
în lanţuri grele,
– ca un blestem din cer -
cohorte şi drapele
cu închisori pe umeri,
cu feţele brăzdate de durere,
cu rănile deschise de puşti mitraliere…

Va fi atunci
parada morţii pentru voi,
iar pentru noi,
– paradă de ‘nviere!…

Demetrius Leontieş, “Prin Mlaştini şi Furtuni”, Ed. Dacia, 1969, Rio de Janeiro, Brazilia.


========================================================
======================================================================
========================================================


   Cred necesar de a plasa expunerea acestor momente traite in cadrul unui întreg istoric, începând cu data de 23 August 1944. Coincidenta întâmplatoare sau sincronizare sortita a evenimentelor? N'asi putea preciza... Dar faptele sunt izbitoare.
   In ziua când tara a fost predata Rusilor, o soarta echivalenta ne fusese harãzita si noua, cei din lagãrele de exterminare, mai rapida însa, radicalã.
   Tara îngenunchiata prin tradare, nu mai exista nici o forta sa se opuna bolsevizarii totale. Numai legionarii de peste hotare care, desi prizonieri ai Germaniei, mai erau disponibili si decisi sa reia steagul cazut si sa trezeasca din nou constiinta româneasca.
   Pentru a evita, probabil, complicatii de ultimã ora, s'a hotarît in sferele «umanitare» ale Aliatilor, eliminarea imediata a ultimului bastion de rezistenta româneasca. Astfel, concomitent cu actiunea din tara, o alta actiune -a Aliatilor- trebuia sa bombardeze barãcile din Buchenwald, sectia Fichtenheim, unde se gaseau peste 400 de legionari, ce nu stiau ce-i asteapta.
   Printre ei si autorul acestor amintiri...
   Dar mâna lui Dumnezeu ne-a scapat de la un masacru sigur!
   Avioanele «Liberator» trebuiau sa efectueze un bombardament «covor». Bombele sa cada foarte aproape una de alta, sa are metru pãtrat cu metru pãtrat, tot ce întâlneau in perimetrul fixat cu grije, de avioanele de recunoastere.
   Bombele au cazut cum fusese prevazut. Dar au atins pãmântul cu câteva fractiuni de secunda ma târziu, într'o padure, abia la 200 de metri mai departe de unde eram noi, razând toti copacii si rascolind adânc huma. Cum de-am scapat, nu stim. Sa fi fost calculele inginerilor, viteza vântului, viteza de accelerare a bombelor in cadere?... Sau mâna lui Dumnezeu, care nu s'a îndurat sa ne lase prada sortii, dupa atâta frãmânt si suferintã?...
   Deaceea cu umilinta, mãrturisesc cele întâmplate.
   Inchin aceste amintiri mamei mele, si tuturor mamelor care au indurat ca ea, ofranda pilduitoare adusa Neamului lor.
   Lui Spiru Blanaru, Comandor Domasneanu, eroii de pe Semenic, camarazilor lor, un ultim salut.



PRIZONIERI IN LAGÃRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM
-ATACUL AERIAN ANGLO-AMERICAN-
23 AUGUST 1944


Un amiaz cald, senin! Ziua de 23 August 1944.
   Ca in fiecare zi, stoluri, stoluri, câte trei, câte sase, avioanele «aliate» sboara peste vârful ce adaposteste «Caminul dintre brazi», cum s'ar zice in limbra noastra, o sectie a lagarului din Buchenwald, Fichtenheim.
   Era ora schimbului, lucram in serii de 2 x 6 ore la atelierul de reparat aparate optice.

   In costum de baie, baie de soare, bine înteles, detinutii, «OASPETI DE ONOARE» ai Marelui Reich, îsi prelungeau odihna. Intins pe spate, cu ochii spre cer priveam solii ce vor semana moartea pe undeva, mai departe de noi. In frunte, un «liberator» urias, un bulgar de lumina. La câteva sute de metri, câte trei in linie, urmând apoi la alte sute de metri, grupe fara numar. Erau parca un joc de artificii, inofensive pentru noi, pentru cei 60.000 de detinuti, adapostiti de padure.

   Deodata o dârã lunga de foc fulgera zarea si in clipa urmatoare, pamântul se cutremura. Un vuet sinistru, apoi lemne, pietre, pamânt ploua peste noi. Un fag pe aproape ma înfrateste. Ii prind mijlocul si-l strâng sa ma pierd în el. In jurul meu tipete. Un alt vuet mai din afunduri, coboara noaptea peste lume.

   Era ora 12 fãra zece minute, seninul de adineaori dispare fara pic de urma. Printre bubuituri o voce rasuna: «Toata lumea in baraci». La adapost de schije si pietre care cad ca ploaia. In câmp descoperit esti la discretia atâtor riscuri, in baraci doar bombele cazute aproape te lichideaza.

In momentul acela nimeni nu mai rationeaza, instinctul hotarâste, cu legile lui. Ma desprind cu greu,de trunchiul frate si dupã voce, gasesc intrarea. Pipaind coridorul, dau in sala mare-atelier si-mi gasesc adapost sub masa grea de stejar, tejgheaua de lucru, groasa de 6/7 cm.
  
 Din nou un cutremur ce sgudue baraca. Peretii cad pe rând, suflati de presiune, svârliti ca niste jucarii la mare distanta. Inima îmi bate puternic. Gândul sfârsitului mi se strecoara încet in suflet, fara revolta. O calda resemnare îmi îmbraca toata fiinta. Asteptam ultima lovitura si nu ma mai gândeam la nimeni. Trebuia sa sfârseasca odata! A mai întârziat traiul din firimituri.

   Gândul se pierde in noaptea de cumpana, când viata atârna de un fir abia vizibil. Luna albea chipurile. Incercuiti de soldati cu mitraliere, ce ne tinteau trupurile, asteptam sfârsitul care intârzia... Deodata tonul «Sfintei tinerete legionare» rasuna.

Era semnalul de foc pentru tragatori. Era ultima rugaciune, ultimul strigat pentru viata, inainte de a ne stinge... Au urlat la noi, dar n-au tras. Eram 193 de nebuni! I-a încremenit hotarârea noastra de moarte. Glasurile noastre, înfratite într'unul singur, cautau cerul in ultima ofranda. Desprinsi de trup, in voluptatea daruirii, multimea sufletelor a devenit fluida. Cele mai tari au dominat clipa, ridicând pe cele mai subrede. Nu era un moment de slabiciune! Ceasul din urma aprinde ce-a mai ramas bun in om, il inalta pe treapta virtutii si-l ofera jertfei in efort sublim.

   Un nou cutremur doboara si ultimul învelis, lasându-ne îngropati in ceea ce a fost câteva clipe înainte, adapost.   Mi-era teama sa misc. Prelungeam nadejdea ca mai sunt întreg. Din darâmâturi nu puteam scoate decât bucati de lemne, de pietre si carne. Pipãi corpul dela cap la vale si nu-mi vine a crede, ca înca mai sunt teafar. Misc încet. Toate «piesele» -zic- raspund la comanda. Nouri de fum ce îngroseau întunericul, ne acoperã, ne sufoca. Foc pe aproape si noi prinsi între scânduri.

   Familiile camarazilor nostri, care erau separate de noi, prin gard de sârma aveau un adapost, sapat in pamânt si acoperit de un strat gros de moloz si pietre. Baraca noastra era la câtiva metri. Cineva strigã din ruine la cei ce vor mai auzi, sa iasa si sa ajungã la acest adapost. De aproape doi ani de când eram aici, cunosteam fiecare metru pãtrat, dar poate mai mult instinctul, m-a orientat spre locul de salvare. Nu era prea mare. Abia sa cuprindã 10-15 persoane. Era plin! Ma proptesc într-un ungher, sa prind cât mai putin loc. Gemete surde, întretãiate de sgomotul de afara.

   Se aprinde o lumânare. Un spectacol sinistru mi se deschide ochilor. Corpuri pline de sânge, îngramâdite la întâmplare, strigate de ajutor ce cheama doctorul sau un camarad. Nu stiau cât sunt de raniti. Gândul ca ar mai putea fi salvati le da speranta si glas de ruga. Dar eu ce caut aici printre femei, copii si muribunzi? Ramân singur fara raspuns, fara reactie. Sa ies in ploaia de foc si moarte -în câteva clipe voi fi ca ei- sa ma ascund sub ei?! Doctorul Ighisan, la flacara palã a lumânarii, leaga ranile, împarte nadejde, la cei ce îndoiala face ravagii.

   In acel moment, un urlat de afara ma trezeste, ma scoate din buimãceala si... «Avem camarazi raniti. Cei întregi sa vina sa-i strângem, ca-i arde focul»!
   Am binecuvântat vocea si fãra sa mai cuget, ma anunt ca ies. Un alt camarad ma urmeazã. Eram desculti, in chiloti de bae, cum ne-a apucat începutul prãpadului.
   Afarã se mai luminase o leacã. Vuetul continua la intervale, însotit de rafale scurte de mitraliere. Drumul ce ducea dela atelier spre baracile de locuit, era acum numai moloz in gramezi si tot ce pâmantul a putut împrosca. Talpile moi nu rezista greutatii corpului. Simt dureri vii si sângele cum curge la fiecare pas... Sar de durere si cad mai dur. 

Barãcile de locuit au fost transformate in darâmaturi. A mea a fost atinsa de o bombã in plin si in locul ei o gaurã de 6-7 metri adâncime si un diametru tot pe atâta câscã larg gura.
   Voi mai gasi o haina sa pun pe mine, ma întreb într'o doara. Dar timpul nu mai era pentru întrebari. Cu trei camarazi intâlniti la întâmplare, formam echipa, in cautare de rãniti.
   Spectacol de apocalips! Lânga poarta lagãrului, Popa Zaharia, Duhu Dumnezeu sa-l ierte, îsi doarme somnul ultim. Fara durere, pe chip i-a ramas zâmbetul senin, de impacare, de liniste. Mai alãturi, inginerul Ion Graur din Galati, întreg, dar adormit pe veci.

Mai greu de vazut, farmacistul Ion Voinea din Giurgiu, atins de un obiect tare, in plin, nu mai avea decât o jumatate de craniu, golit de creeri. L-am cunoscut la Sofia, primul camarad întâlnit dupa refugiul din tara. Am locuit cu el si cu avocatul Costicã Calin, prieteni nedespartiti, împreuna cu Costica Oprisan, tânar, cu chip de fecioara pura. Am stat cu ei doua luni si apoi am parcurs drumul împreunã, pânã la Rostock, in plina iarna, înghesuiti în vagoane de vite. Un gol mi-a cuprins sufletul. Câteva minute înainte, vorbeam cu ei, acum... tragic sfârsit, fãra putintã de raspuns.

  In drumul din fata lagârului erau câtiva raniti, scosi din daramaturi. Camarazii îi transportau, cum puteau, spre spitalul lagãrului. Ne oprim in fata unuia dintre ei care era mai grav ranit, întrucat nimeni nu-l mai recunoaste. Fata îi era scaldata in sânge, hainele rosii. Punem patura jos si-l asternem cum putem.

Prindem cele patru colturi si îl coborâm spre spital. Ne oprim din când in când, rotind ochii in jur. Bucati de carni, mâini, picioare, atârnau de crengi, cadavre semanate pe drum... Moarte, numai moarte, ce-a ravasit într'un crud macel mii si mii de necajiti. Of mii de morti au fost numarati din cei saizeci de mii de gazduiti, in tot lagarul. 
Mai departe întâlnim alti camarazi ce transportau si ei raniti si întrebam de cei plecati din astã lume. «A murit fratele lui Papanace», ne raspunde unul. Apoi primarul din Giurgiu, Costicã Calin, si el grav ranit, auzind ca Nelu, prietenul lui nedespartit, cum îi spunea el lui Ionel Voinea, a murit, n'a mai putut supravietui.

A murit si el, sa faca drumul mereu împreuna. Ultimele lui cuvinte au fost pentru Nelu, spaima îi cuprinsese toata fiinta. In câteva minute, pe când era transportat spre spital a încetat din viata. A renuntat sa mai traiasca. Ii cunosteam prea bine pe amândoi si moartea lor m'a sguduit profund. Din clipa in clipa, prapadul face noui victime. Fiecare dintre noi, purtam pe umeri o cruce.

   La intoarcere întâlnim altii, transportând in paturi camarazi raniti. Sirul e lung.
   Pe nea Vica Negulescu, primarul Oborului, ghemuit într'o patura amestecata cu sânge si pamânt, îl duceau la vale.  Dumnezeu s-a îndurat sa-l scape, prelungindu-i calvarul.
   Deodata parca înceteaza focul. Incep sa iasa cei întregi, mirati singuri de a fi supravietuit potopului.

   Ma gândesc acum sa scormonesc printre ruine, acolo, unde am salasuit doi ani de zile, de voi mai gasi ceva din lucrurile personale, sa dau de-o haina, ca tremuram de frig ca varga. Sub niste grinzi si caramiz dau însfârsit de ce a fost dulapul meu. Scot cu greu o haina si ma grabesc la «apel». Apelul era sacru, nimeni nu-i putea contesta ratiunea.
   Azi mai putini vor raspunde la numar. Majorul Magoski va trebui sa raspunda pentru cei ce lipsesc si se va înfuria, poate, mai putin, ca iarasi «ustimmt nicht» ca altadata. «Oaspetii» ce nu inteleg sa fie prea punctuali la apelul «gazdelor».
   Nu! Nu corespunde numarul. Dintre noi lipsesc multi si dintre ei, unii nu mai vin, nu vor mai veni niciodata. Cinci morti si de cinci ori pe atâtia raniti. Acum apelul nu se mai face in lagar ci afara, într'o padurice. Peste drum ai putea spune chiar in camp liber, daca limitele lagarului mare nu si-ar margini undeva, departe, rostul. Privesc gardul de sârma care mi-a împuns carnea «prieteneste» timp de douazeci de luni, întins pamântului, n'a mai ramas nimic acum din el.

   Gândul ma poarta din nou cu luni in urma. Camaradul Gigi Badulescu, fiul generalului cu acelas nume, ros de tuberculoza, s'a stins in lagar. L-am plans in legea noastra si i-am însotit pânâ la poarta, grupul chinuit. Aici doar sicriul avea dreptul la libertate. Colonelul Piester, seful lagarului, ne-a avertizat, dealtfel, ca de aici numai asa se iese.    Doctorul Andrei îsi tângue durerea, ros de aceeasi boala. Drama îsi tese voalul fara oprire.
   Dar eliberarea noastra n'a iesit pe poarta drumului din urma. La capat de ispasire, au cazut sârmele si le-am calcat in picioare. Cu ce pret?

   In locul portii, o groapa adânca marcheaza locul de paza. O bomba a cazut drept pe santinela in momentul in care se pregatea sa descarce arma in primii ce încercau sa fuga in fata mortii. Doctorul Apostolescu era printre cei scapati ca prin minune. Infirmieria se gasea in spatele locului de garda si alta iesire, in fata sfârsitului, nu era decât poarta strajuita. Ne mai având «camin», am ramas in camp. Vremea tinea cu noi, se mentinea senina.

   Dintre darâmaturi fiecare îsi cauta un asternut. O saltea, o patura, si reformam grupul in spatiul padurii din fata. Refacem lagarul din bucatele. Vom ramâne oare mai departe «oaspeti»? Un nou camin printre alti brazi?
   Ca un fulger vestea capitularii României se raspândeste printre noi. Era 23 August 1944. Lovitura din tara a fost data in aceeasi zi cu încercarea de a fi lichidati. Rasboiul îsi întoarce ultimele pagini. Vestea ne-a cufundat in necunoscut.  Ce-o mai veni acum? Incotro ne-o mai duce soarta? Se darâma pe rând ceea ce ieri a fost constructie noua sau simulacru de reînnoire? O pofta de revansa a înlocuit menirea initiala, revansa primului rasboiu pierdut.

   Noaptea a trecut stând la sfat. Doar alarma, de scurta durata, ne-a tulburat.
   A doua zi, o noua alarma, de asta data fiecare si-a ales directia si cât l-a tinut picoarele s'a tot dus. Eu, am trecut prin cartierul «vilelor», facute din busteni grosi cu aspect rustic. Aici erau tinuti marii prisonieri: Daladier, Horty, Leon Blum, Schusning, etc. Aliatii nu i-au atins, parca le cunosteau locul de ispasire.

   Tributul greu l-au platit cei de rând, prizonierii flamânzi, purtând bolovanul in spate, pe oase desirate, când se întorceau seara dela munca grea. S-ar putea spune totusi ca «umanitar», prietenii le-au scurtat suferinta. Dramatic destin al celor ce s'au încâpatînat sa-si apere pamântul si familia. Cu ce oare au pacatuit ei sa fie rapusi de proprii lor prieteni?! Si noi eram considerati ca oaspeti, ca prieteni ai Marelui Reich, dar prietenia noastra a ramas pe hârtie, politica a avut un alt curs.

   Eram departe de lagar, când, vad trecând primele escadrile, în valuri. Nu se mai opresc la noi dar pentru orice singuranta am lasat între mine si lagar, cam peste 5 km. de drum.
   Eram slabit de mers. Douazeci de luni am uitat parca, de rostul picioarelor.
   De atâta timp nici chip de copil, femee sau om îmbâtrânit, in haina civila; doar padurea si o bucata de cer. Campul cu holdele colorate îmi schimba starea launtrica. Sunt gingasii ce trezesc din abrutizare sufletul izolat, când emotiile prea intense coplesesc pâna la explozie. Pipaiam spicele de grâu, florile de fan si albastrul înrouat al prunelor de vara, ca un copil jucariile noui.

   M'am oprit la un prun încarcat de rod. Il mâncam din ochi, înainte de a-l atinge. Privesc in jur, cât vad cu ochii tarina era semanata de oameni. Erau toti ca mine. Nu-mi venea sa cred ochilor, atâta belsug dintr'odata. Culeg câte un fruct, îl strang in palma. Fac semnul crucii înaintea mesii si musc din carnea dulce. Ceva ce-mi depasea simturile. Era prea mult timp de când nu gustasem o fructa, ca sa-mi mai amintesc senzatia placerii.
   Am mâncat ca un flamând. Multor crenge le-am usurat povara pâna sa-mi potolesc setea si pofta iernata fara fructe.
   M'am întors refacut, din alta lume, lumea celor fara nici o vina.
   Abia târziu grupul îsi completeaza rândurile, pentru numaratoare dar, mai lipsesc înca. Unii au ajuns pana la Weimar. Cretu Dumitru, Nicu Balanescu si fratele dupa mama al Comandantului, Ratiu, dusi de entuziasmul libertatii, au fost readusi a doua zi nu cu prea mare cinste de politia orasului.

   Atâta lipsa de entuziasm, chiar si la cei ce si-au riscat si demnitatea ca sa câstige, in schimb, câteva clipe din lumea libera. Seful lagarului înalt, majestos, cu par argintiu pe tâmple, da citire ordinului venit dela Reich S.S. Fuhrer Himmler: «Sunteti liberi! Fiecare poate pleca unde vrea. Poate dintre Dvs. unii vor sa se întoarca in tara, altii sa ramâna aici. 

Peste câteva zile un tren vã va transporta de aici». Liber! cuvântul mi-a dat fiori, dupa atâta timp de închisoare. Daca putine zile înainte ni s'ar fi anuntat vestea, nu toti ar fi suportat bucuria. Azi, ramân muti privindu-se unul pe altul, întrebându-se parca, ce facem acum cu libertatea?
   Incotro? Si ce am mai putea face acum, când in adevar nu mai avem unde ne întoarce!
   Spre seara, adunare extraordinara. Vine Colonelul Piester, seful lagarului.

   Un gol adânc am simtit in inima. Pentru prima data am ramas aninat de indoiala. Ne adunam grupuri, grupuri, dupa afinitati sa ne îndemnam unul pe altul. Nimeni nu era pregatit pentru o astfel de intorsatura. Avalansa evenimentelor ne-a coplesit.

   A doua zi însa, ne vin dispozitii dela Viena, unde se gasea Comandantul, de ceace avem de facut. Câtiva pleaca inainte la Viena, centrul nostru de concentrare. Noi, ceilalti, vom pleca îndata ce ni se va pune un tren la dispozitie, sa ne «incarce» cu tot ce a ramas.

   Intr'adevar, a patra zi dela bombardament o coloana lunga, se urneste greu spre halta de îmbarcare. Lasam in urma numai ruine, din tot ce a fost caminul dintre brazi, si multi dintre noi, cu ruine in suflet.
   Odata, am fi putut darui patriei din ceeace Dumnezeu a lasat fiecaruia bun in el, dragoste fara margini. Azi totul ne pare inutil.
   Batranul Masoscki, gardianul nostru fidel, ne însoteste pâna la gara, dar nu oficial. El ne-a cunoscut prea bine si ne-a iubit. N-a încercat sa înteleaga prea mult, era greu pentru el, dar parca ceva i se desprinde din inima. Priveste pe Ponta ca pe un prieten si pe toti ceilalti, si ochii i se umezesc.

   Trenul se urneste si dupa cotitura îl vad ultima data cu mâinile întinse spre noi, facând semnul despartirii. Am aflat mai târziu ca Piester, seful lagarului, a fost linsat de prizonieri in momentul eliberarii. Batrânul «stimmt nichtr» si-a platit datoriile. Simtea parca, in momentul plecarii noastre ca vremurile se vor întoarce si greul va începe si pentru el.

Câteva zeci de ore de drum si iata-ne ajunsi la Ost-Bahnhof din Viena. Acum ne lamurim mai bine de tot ceeace se întâmplase si ce aveam de facut. Suntem cazati in hoteluri si încetul cu încetul fiecare îsi va gasi rostul. Eu am gasit domiciliul la Mariahilfshotel, pe Mariahilfesstrasse.
   Se continua lupta. Adica, mai limpede, pentru noi începe numai, lupta împotriva comunismului, atunci când o lume s'a prabusit in fata lui.

( fragment)
sursa:
Filon Verca - PARAŞUTAŢI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTĂ

duminică, 23 iulie 2017

CHIOT DE LUPTĂ

Aron Cotruș  împreună cu prietenii (legionari) depune o coroană de flori în Spania la Majadahonda în memoria a doi eroi români care au luptat contra hoardelor bolșevice care au invadat acest sanctuar al Creștinătății.


Țara asta nu mai e a ta?
Ceasul cel mare e încă departe?
Gata de luptă, gata de moarte,
stânge, Ioane, pumnul pe prăsea!...

Gata de lupta cea mai aspră și grea,
peste-ale Rusiei granițe sparte,
alături de-ortacii de neam și de soarte,
calcă năvalnic spre noua ta stea!...

Glia asta e din veac a ta!
Fi-vei iar stăpân, pe unde azi ești slugă,
că-n țara unde oameni se-njugă...
Nu-i rob rumânul, când rob nu se vrea!...

Nu-s neamuri să te poată-ngenunchea!...
Peste robia muscălească de-azi pe mâine,
ești piatra neclintită ce rămâne
din lupta cu valurile ce se sparg peste ea.

Mânia oarbă îți înjunghie inima
și gândul iar prinde să ți-l răscoale,
când te uiți la leagănele goale
și la mamele ce nu se pot mângâia...

În jurul tău e oare cineva
dintre adușii-de-vânturi, să poată înghite
atâtea milioane de cuțite,
câte în inimă le puteți împlinta?!...

Fie-ți vrerea cum e cremenea!...
Ca de-oțel și de flăcări, crunt crească-te poarna,
pentru ziua în care cheamă-ne-va goarna,
din creste carpatice de undeva!...

Când mai străin te vei simți în țara ta,
galben la gândul că neamul se pierde,
năzdrăvani haiduci cu *țundra verde,
peste fuga vrăjmașilor ca din cer vor pica...

de Aron Cotruș 

*ŢUNDRĂ, (Reg.) Haină ţărănească, largă şi lungă până la genunchi, făcută din dimie şi tivită pe margini şi pe la cusături cu găitane.


Diverse fotografii

Aron Cotruș

 Aron Cotruş (primul din stânga) la Majadahonda

Horia Sima cu poetul Aron Cotruș

sâmbătă, 4 februarie 2017

Ultimii supravieţuitori ai prigoanei antonesciene


Lovitura de stat a generalului Antonescu din 21-23 ianuarie 1941, înfăptuită cu concursul direct al armatei germane, a avut ca şi consecinţe, pe lângă cei 800 de morţi din acele zile şi declanşarea unei prigoane în masă asupra tineretului legionar, aruncând în temniţe şi lagăre zeci de mii de elevi şi studenţi cu condamnări aberant de mari (în unele cazuri mărimea condamnării depăşea vârsta condamnatului!).

sursa: Revista Permanențe - An XX Nr 1 ianuarie 2017


duminică, 29 ianuarie 2017

Caietul de la Talamanca


Caietul de la Talamanca 
 Ibiza
31 iulie - 25 august 1966


Cioran avea trei patrii: cea a copilăriei sale, România, cea a limbii sale, Franţa, şi cea a sufletului său, Spania.Devenit prin forţa unei lucidităţi devastatoare demn de acel secol al Luminilor pe care îl iubea atît de mult, a rămas totuşi, întotdeauna, foarte apropiat de ţara ale cărei extaze mistice şi noţiunea de „ de-sengano" îi inflamaseră tinereţea: Spania.

O pasiune care, ca şi aceea pentru muzică, îi impregnează întreaga operă de la prima sa carte, Pe culmile disperării, şi pînă la ultimele eseuri.

„Rînd pe rînd, am adorat şi am urît numeroase popoare; dar niciodată nu mi-a trecut prin gînd să reneg spaniolul care mi-ar fi plăcut să fiu... ", scrie Cioran în Silogismele amărăciunii. Spania reprezintă pentru el, o mărturiseşte, „emoţia în stare pură"; dar mai ales disputele Spaniei cu Dumnezeu îl pasionau pe acest fiu de popă: „Rusia şi Spania: două naţiuni gravide de Dumnezeu.

Alte ţări se mulţumesc să-l cunoască, nu-l poartă în ele." Printre misticii spanioli pe care-i frecventează ca un cunoscător, cel mai mult îl reţine Tereza d'Avila, care aduce acea „unică ardoare a Spaniei"' şi mult delicioasele „ impurităţi ale sfinţeniei feminine" căci îndrăzneşte să „ducă pînă şi în ceruri indiscreţiile sexului ei" (Tratat de descompunere).

Dar, alături de „aventura verticală" care e mistica, pe Cioran îl seduce o altă cheie de înţelegere a sufletului spaniol :acel „desengano", corelativ baroc, bogat în paradoxuri, al „dezabuzăm" secolului al XVIII-lea francez.

Discutînd cu un ziarist spaniol în 1983, Cioran avea de altfel să mărturisească: „ Ceea ce mă atrage, este aspectul ne-european al Spaniei, o formă de melancolie permanentă, f...]Această melancolie este un fel de plictis rafinat, sentimentul unui exil irevocabil."

La Valladohd, în Casa Cervantes, Cioran a avut „ revelaţia " acestei nefericiri naţionale. „ O bătrînă, cu un aer comun, contempla portretul lui Filip al III-lea: « Un nebun », am zis eu.

Bătrîna s-a întors spre mine: « Cu el a început decadenţa noastră! » [...] Aşadar, măgîn-deam, decadenţa este în Spania un concept curent, naţional, un clişeu, o deviză oficială. " (Ispita de a exista)

Ataşamentul lui Cioran pentru această ţară, pe care numeroasele călătorii, în special la Toledo, unul din oraşele lui preferate, aveau să i-l întărească, era si un ataşament literar.
Astfel, Sentimentul tragic al vieţi, de Miguel de Unamuno, a fost multă vreme una din cărţile sale de căpătîi Iar atunci cînd, în 1958, pentru foarte scurt timp, a condus o colecţie de eseuri la Pion, una din primele cărţi pe care le-a publicat a fost Spectatorul lui Ortega y Gasset, „farul si călăuza unei întregi generaţii".

În fine, după o întîlnire la cafeneaua Flore cu filozoafa şi poetesa Maria Zambrano, „fiică spirituală" a lui Ortega y Gasset, căreia îi face un impresionant portret în Exerciţii de admiraţie, si după o lungă discuţie cu ea despre Utopie si Vîrsta de aur, Cioran avea să scrie, în 1960, Istorie si utopie.

Mistica şi „ desengano " constituie de asemeni laitmotivele Caietului de la Talamanca, ca si pasiunea pentru muzică. Acest Caiet a fost scris în cursul veri anului 1966 la Talamanca, sat de pe insula Ibiza .

E mărturia unei crize, criză de o asemenea intensitate încît„ Caietele" ulterioare vor face aluzie la el vorbind despre „Noaptea de la Talamanca".
Verena von der HEYDEN-RYNSCH



Caietul de la Talamanca


Ibiza, 31 iulie 1966. Astă-noapte, pe la ora trei, m-am trezit de tot. Imposibil să mai rămîn în pat. M-am dus să mă plimb pe malul mării, mînat de gînduri cum nu se poate mai negre. Ce-ar fi să mă arunc din înaltul falezei ?

Am venit aici pentru soare, şi nu pot suporta soarele. Toată lumea e bronzată, eu trebuie să rămîn alb, palid. în timp ce făceam tot felul de reflecţii amare, am privit pinii, stîncile, valurile „bătute" de lună, şi brusc am simţit înce măsură sînt înlănţuit de acest splendid univers blestemat.

În Evanghelia după Toma, Isus, întrebat unde ne putem mîntui, răspunde: „Oriunde nu există femeie." — Răspuns mai gnostic nici că se poate.

Ibiza, 1 august. Anul trecut, împrumutînd de la F. picupul, am ascultat un disc care m-a încîntat.
Era un tangou spaniol, răscolitor la culme. întors la Paris, am încercat să-mi amintesc ritmul şi melodia.

Cu neputinţă. Un an mai târziu, mă regăsesc în aceeaşi casă. A doua zi după sosire, în timpul siestei, am un vis în care ascult un tangou. Trezindu-mă, mi-am regăsit tangoul meu.

Ibiza. Dorm în medie — cu tot cu siestă -între 9 şi 10 ore pe zi. Am, în materie de somn, asemenea restanţe, încît ar trebui să dorm dublu, ca să recuperez timpul pierdut în nopţile de veghe.
În ordinea spiritului, tot ce producem fără necesitate e un păcat împotriva spiritului. Scriitorul ca atare se află înstarea de păcat de moarte.

Orice început de idee coincide cu o suferinţă, de preferinţă secretă.
Nu mai scriu, deoarece pentru moment nu simt impulsul de a scrie, de a spune, şi pentru că, deşi am toate defectele, nu-l am pe acela de a fi scriitor.

În viaţa mea, am trişat la fel de mult şi poate mai mult decît alţii; dar cred că am fost sincer în „scrierile" mele — sînt chiar sigur de asta.

La fel ca gnosticul Basilide, cred că omenirea trebuie să intre din nou în limitele ei naturale prin revenirea la o ignoranţă universala, veritabil semn de izbăvire.
Omul trebuie să depăşească cunoaşterea, să renunţe la aventura cunoaşterii.

Îată ce spune Basilide despre mîntuire în Philosophoumena: „Cînd toate vor ajunge la soroc, cînd toţi germenii vor fi fost eliberaţi şi redaţi locului lor dintîi, Dumnezeu va răspîndi o ignoranţă absolută peste întreaga lume, pentru ca toate fiinţele care o alcătuiesc să rămînă în limitele lor naturale şi să nu dorească ceva străin sau mai bun; căci, în lumile inferioare,nu se va pomeni şi nici cunoaşte ceea ce se află în lumile superioare, pentru ca sufletele să nu poată dori ceea ce nu pot să posede iar aceasta dorinţă să nu devină pentru ele un izvor de suferinţe; căci ea va fi pricina pierzanieilor." (VII, 27)

Când fiinţele îşi vor regăsi ignoranţa dintîi.
Mîntuire: prin cunoaştere, prin depăşirea cunoaşterii.

Remuşcarea revine; sterilitatea mea resimţită ca un păcat a cărui gravitate o percep şi mai bine sub acest soare universal din Ibiza.
Unui delegat sindical suedez, un francez îi pune întrebarea: „Ce-şi mai poate dori muncitorul din Suedia ? Are totul, nu mai poate dori nimic." Delegatul răspunde: „Ba da, o a doua sală de baie."

Lucifer fusese adoptat de Dumnezeu: drept urmare, orgoliul său a crescut în-tratît, că a sfîrşit prin a se răzvrăti; după catari, Isus a fost şi el adoptat; umilindu-se, coborîndu-se la condiţia umana, acest nou Lucifer „incapabil sa cadă" avea să îndrepte efectele sinistre ale primei adopţii.

Viziunea mea asupra lumii n-ar fi fost diferită dacă aş fi trăit în vreuna din ţările calde. Ar fi fost doai mai puţin virulentă, pentru că majoritatea bolilor mele au la origine frigul (reumatism, rimtâ, catar tubar).
La Ibiza, diferenţa dintre anotimpuri e minimă. Iarna e doar o uşoară înăsprire a toamnei.

Or, am remarcat că schimbarea anotimpurilor acţionează asupra mea în profunzime, că-mi modifică însăşi fiinţa. Fiecare anotimp face din mine un alt om; primăvara îmi dă idei de sinucidere, vara la fel.

Variaţiile detemperatură fiind prea bruşte în Nord, a trăi acolo e pentru mine un chin ce sporeşte cu vîrsta. Vechiul meu vis: să trăiesc într-o ţară cu minimum de climat, simt bine că n-o să mi-l împlinesc niciodată.
P.S. Sub cerul acesta, un singur lucru s-ar fi extins la proporţii nebănuite: melancolia; ea ar fi acaparat partea afectată celorlalte infirmităţi ale mele, şî astfel ceea ce aş fi cîştigat într-o parte aş fi pierdut cu vîrf şi îndesat în cealaltă.(Sub un cer analog a trăit Leopardi.)

6 august. Am visat un vis interminabil: era vorba de un război atomic între America şi China. Niciodată, în starede veghe, n-aş fi putut concepe asemenea viziune, nici detalii mai cumplite, mai măreţe: o splendoare de infern. Tot viitorul se desfăşura acolo, în creierul meu.

Anticii aveau dreptate să acorde viselor o valoare profetică: înele se proiectează toate spaimele noastre secrete, toate spaimele noastre clarvăzătoare.

Orice revoluţie e demodată, pentru că se face cu idei revolute, cu rămăşiţe ideologice. Socialismul fascina spiritele în veacul trecut; el s-a realizat atunci cînd, prin conţinutul său abstract, era depăşit. Omul de acţiune, şi în special revoluţionarul, e totdeauna în întîrziere faţă de evoluţia spiritului.

Automobilul, avionul şi tranzistorul — de la instaurarea acestei trinităţi putem data dispariţia ultimelor urme ale Paradisului terestru. Orice om care se atinge de un motor dovedeşte că-i un damnat.

Care-i diferenţa între a fi citit de o mie, de zece mii sau de o sută de mii, între a avea un cititor sau toţi cititorii de pe cele cinci continente ?

Am în comun cu Diavolul proasta dispoziţie, etern fundament al urîtului. Ca şi el, sînt melancolic prin decret divin...
O englezoaică, pasionată de Talley-rand. Petrecut seara încereînd să-i traduc în englezeşte vorbele lui de spirit.Sarcină practic imposibilă. Ar trebui să ştii la perfecţie amîndouă limbile şi mai ales să regîndeşti fiecare cuvînt pentru a-i găsi echivalentul exact.

Englezoaica în chestiune, o tînără de 25 (?) de ani, poate mai tînără, a citit biografia lui Duff Cooper: de atunci adevenit o addict* a lui Talleyrand. E în-
*Pasionată de. (N. t.)
drăgostită de cinismul lui. Perversitate sau voinţă de independenţă ? Viciu sau mod de emancipare ?„
Focuri de armă trase într-o idee", cum spune Benjamin Constant despre vorba de spirit. într-adevăr, să faci o vorbă de spirit înseamnă să ucizi o idee, o problemă, o întrebare.

E obiceiul cel mai nefast din cîte poţi deprinde.Există un automatism al spiritului de care trebuie să ne temem ca de ciumă şi de care trebuie să ne lecuim dacă l-am căpătat. Spiritul este o infirmitate, mai ales cînd este premeditat, voit, exploatat.

8 august. M-am sculat pe la ora 4 dimineaţa şi m-am plimbat de-a lungul ' mării. M-am aşezat pe o stîncă. Aşteptam ziua. Cînd lumina a apărut, ea n-a venit de sus, ci de la stîncile din jur, ca şi cum ar fi fost ascunsă în ele şi aştepta dimineaţa ca să apară. Această transfigurare a materiei, atît de frumoasă,atît de ireala, m-a făcut să uit gîndurile amare cu care începe fiecare din insomniile mele.

În peisajele pe care le iubim, infirmităţile noastre capătă o altă culoare. Acolo, insomnia nu e un rău, ci doar o anumită imposibilitate.

Endura, sinuciderea prin inaniţie la catari; dacă se lăsau să moară de foame, era pentru a grăbi eliberarea sufletului, prizonier al materiei.„

Pasiunea pentru ceea ce credeam a fi descoperirile mele m-a făcut să neglijez regulile elementare ale prudenţei; şi pentru că nu mi-am refuzat satisfacţiile obişnuite ale inventatorilor, e drept sa le îndur şi neplăcerile. "Hume(?)

Vechea luptă pentru a putea dormi. Astăzi, bangover . Am venit pînă aici pentru a verifica un lucru pe care-l ştiam înainte de a pleca, pe care de fapt l-am ştiut întotdeauna, anume că nu suport soarele, că-mi face rău, că-i este duşman pînă şi somnului meu.

La întoarcere, va trebui să aleg între a scrie eseul despre urît şi cel despre izbăvire, două proiecte între care şovăi de cîteva luni.

Fiind tot anul în vacanţă, cînd vine vacanţa propriu-zisă realizez mai bine
• Mahmureală. (N t.)
decît de obicei vidul în care trăiesc: e vidul la pătrat, cel de care sîntem conştienţi în orice moment, vidul oficial al existenţei mele.

Vis. Erwin Reisner îmi scrie: „Deşi am 76 de ani, m-am wahnsmmg verliebt" de o tînără de treizeci de ani, şi mă gîndesc să mă căsătoresc cu ea în curînd, după ce-am divorţat de nevastă-mea, cu care am trăit cincizeci de ani. Voi veni la Paris cu tînăra mea soţie." Vine.

Ea trebuie să înveţe franceza ca să poată lucra. Eu îi dau lecţii. El o priveşte cu un aer fericit şi tîmp etc. etc. In acest vis care, la trezire, mi s-a părut interminabil, la fel de lung canoaptea, nu mi-a trecut o clipă prin gînd ideea că Reisner e mort. Ni se întîmplă adesea în vis să corectăm
■ îndrăgostit nebuneşte. (N. t.)
erori, sa ne spunem: „Asta nu e posibil", dar eroarea fundamentală, cea care ne face să-l luăm drept viu pe un mort, pe aceea nu reuşim s-o corectăm niciodată .

(În cazul de faţă, cu mici diferenţe, povestea pe care visul meu i-a atribuit-o lui Reisner e povestea lui E.I.; substituirea însă e curioasă. Pentru ce acest camuflaj ?)
Am cheltuit geniu ca să fug de responsabilităţile mele.

La compatrioţi pe care nu-i văzusem de peste 25 de ani sau pe care i-am întîlnit pentru prima dată, am remarcat insistenţa cu care se raportau la „Destin" ori de cîte ori era vorba de lucruri importante pentru ei şi pentru ţară, adică de eşecuri.

Aşadar nimic nu s-a schimbat pentru ei, pentru că nimic nu se putea schimba. Această continuitate a eşecului, care e marea specialitate a ţării mele, mă leagă totuşi de ea: ar fi ridicol să reneg nişte origini de care mă simt atît de aproape şi cărora le-am consacrat o fidelitate cu atît mai înverşunată, cu cît este inconştientă.

Borges — un impostor, un Paulhan izbutit. Toate punctele lui de plecare sînt literare; mai rău: livreşti. Era făcut ca să aibă succes în Franţa, unde procedeul, trucul, falsul sînt iubite mai mult ca orice. Borges sau şmecheria universală.

„Încă nu s-a născut omul în stare să-şi suspende judecata asupra tuturor lucrurilor", se spune într-un text despre Hume....
Aş vrea să fiu acel om, acel caz imposibil, acel ne-născut.
Ideea eternei reîntoarceri nu e la Nietzsche decît o toană, cel mult o găselniţă; şi e curată aberaţie din partea lui Heidegger să vadă în ea ideea centrală a lui Nietzsche.

10 august. Gripat. Am rămas în pat toată ziua. Revenirea unor vechi obsesii, a sentimentului că pentru mine nimic nu e posibil. Oriunde mă duc, bolile mele mă însoţesc.

E datul capital al existenţei mele. S-ar spune chiar că aceste boli mă precedă, că pregătesc terenul ca să pot fi nefericit fără dificultate, fără obstacole. Chiar şi înParadis de m-aş duce, fenomenul s-ar repeta ineluctabil.

Toată după-amiaza m-am gîndit la Keats, şi la Roma. Zadarnic schimb peisajul, nu pot să-mi schimb destinul. Şi, semn rău pentru mine, încă n-am reuşit să mă resemnez cu al meu în ciuda eforturilor pe care le-am făcut pentru asta, şi în ciuda teoriilor mele.

Destinul mă tracasează şi mă exasperează, îmi smulge văicăreli permanente, de parcă ar fi posibil să am altul ori să-i modific datele. Să sufăr în linişte — un secret pe care zadarnic aspir să-l posed şi fără de care temperamentele ca al meu sînt hărăzite Infernului.

Cînd un filozof vorbeşte despre limbaj, nu-l mai citesc; cînd e un scriitor, îi arunc cartea. În Franţa, se poate spune că orice om care scrie e fascinat şi paralizat de această problemă. Nu ceea ce gîndeşti despre limbaj mă interesează, ci felul în care-l foloseşti, limbajul tău — instrumentul şi nu reflecţia asupra instrumentului.

Nu există anxietate fără motiv, vreau să spun că criza prin care treci acum şi căreia nu-i vezi motivele e consecinţa unor stări bine determinate, care-au justificat anxietatea la momentul respectiv, dar care, ciudat, n-au declanşat-o;se declanşează de la sine mai tîrziu şi te derutează pentru că nu izbuteşti să-i discerni originea.

(Toate astea sînt şi nu sînt adevărate.) Nu am trăit nici o bucurie pe care să n-o ispăşesc într-un fel sau în altul.
(Am ispăşit orice bucurie, am plătit pentru orice plăcere. Sînt chit cu Soarta, n-am nici o datorie faţă de Dumnezeu.)

Zadarnic îmi schimb locul — chiar şi lumea, zadarnic aş schimba-o —, mă regăsesc întotdeauna cu mine, cu acelaşi eu.

A asculta vîntul ne dispensează de poezie, este poezie.
Dacă vrem să înţelegem totul, trebuie să-l înţelegem şi pe călău. Şi chiar să-1 iertam. Indignarea — neîndoielnic — e o stare ne-filozofică.

În mijlocul unor peisaje prea frumoase, ne simţim întreaga putreziciune şi ne este lehamite de cadavrul pe care-l tîrîm după noi.

11 august. Insomnie implacabilă. La ora 3, am ieşit să mă plimb. Hotărît lucru, climatul ăsta nu e de mine; băile de mare mă enervează. Această insulă, pe care-am iubit-o atîta, nu-i „genul" meu.

Astă-noapte, ca să mă consolez că nu pot dormi, mi-am spus că, dacă aş avea parte de somn ca şi ceilalţi, n-aş putea contempla aceşti arbori profilaţi pe cer, cu valurile în fundal, şi nici n-aş avea sentimentul, atît de viu, al disparităţii mele cu fiinţele, al deplinei mele singurătăţi în mijlocul lor.

M-am gîndit de asemeni că drama mea provine din aspiraţia de a trăi ca toată lumea şi din incapacitatea, mai curînd din imposibilitatea mea de a izbuti.

Cînd ai nervii, stomacul, ficatul făcute praf — şi mi-ar fi uşor să continui lista —, nu ieşi din vizuina ta sau eviţi soarele, vîntul, marea, al căror ansamblu nu-mi poate fi decît funest dacă vreau să mă bucur de ele. Din nefericire, e ceea ce am încercat să fac, cu îndîrjirea mea incorigibilă.

Sculîndu-mă din pat în toiul nopţii, primul meu gînd a fost să mă arunc în mare din înaltul falezei. Dar noapte era perfectă, ireproşabilă; pur şi simplu m-a făcut fericit.
Ibiza îmi prieşte la fel de puţin ca Valldemosa lui Chopm.

Cu nervi ca ai mei nu părăseşti Nordul. Căldura îmi pune în valoare toate infirmităţile.
Un băiat de unsprezece ani, la cină. Pîinea e prea tare. Nu aveţi unt ? Nu-mi plac nucile. Unde-i oţetul ? Brînza e bună etc. Etc.

Băiatul, am uitat să spun, era englez.Doar copiii şi nebunii ştiu să nu mintă.

În mijlocul fiecărei nopţi se deschideri pentru mine un hău căscat.

Un zidar din Ibiza povesteşte că acum zece ani, înainte de invazia turiştilor, locuitorii erau drăguţi, amabili, te invitau la ei la masă, lăsau casa deschisă zi şi noapte; acum, o închid cu cheia, au devenit egoişti, abia daca-ti vorbesc, sînt închişi şi bănuitori, şi mănîncd mai bine. Dar că trăiesc mai bine, că sîntmai fericiţi — e îndoielnic.

Înainte, cîştigau puţin, dar nu aveau nevoi; astăzi, au o mulţime, şi trebuie să şi le satisfacă. De aceea, muncesc mai mult decît înainte, se istovesc, dau în brînci, dar, la fel ca turiştii, nu se pot odihni. Liniştea a dispărut de pe insulă: zi şi noapte, avioanele o survolează şi fac un vacarm care e preţul plătit de indigeni pentru favoarea de a putea mînca pe săturate.

Ravagiile „civilizaţiei" sînt atît de vizibile, că ţi-e ruşine să le mai semnalezi.

Un critic englez vorbeşte cu îndreptăţire despre aşa-numitele „staceato sentences"" ale lui Joyce. Dacă lectura

"' Propoziţii staceato (N t)

lui Joyce îmi este atît de penibilă, de vină e stilul acela sacadat, frazele acelea discontinue, înşiruite una după alta, de parc-ar fi o demonstraţie.

14 august. Astă-noapte, am fost foarte atent la cîntecul cocoşului. Era atît de sincer, de plin de elan, îneît nu pot concepe că nu se adresează nimănui, că o face doar pentru sine. în mod vădit, are ceva de comunicat, deşi registrul lui rămîne acelaşi şi nu pare să-şi schimbe formula. Şi ce dacă! Atîta convingere trebuie să corespundă unei realităţi şi să exprime un mesaj. Nu poţi să crezi că-i vorba de un simplu exerciţiu.

El e Străbunul Străbunilor — această expresie din Zohar e lucrul cel mai inspirat din tot ce s-a spus despre Dumnezeu. Kabbala e de o subtilitate iritanta; gen de ezoterism de care e greu să te ataşezi.

Ceea ce căutăm în mistică e profunzimea, nu abuzul de speculaţie: acea proliferare de mistere, acel aer stătut de odăiţă din fundul prăvăliei fac mistica evreiască interesantă, dar impracticabilă, străină, îndepărtată.
Pleoştire — cuvînt „vulgar" pentru un acces de melancolie.

14 august. Adineaori, pe drumul de întoarcere spre casă, am auzit un cîntec spaniol, din cele care se aud zilnic la radioul local, iar din el se degaja - sau extrăgeam eu — o asemenea nostalgie, că aproape mi-au dat lacrimile.

În Spania, nostalgia este la ea acasă, toată viaţa e străbătută aici de un curent subteran de regrete şi de chemări sfîşietoare, de jeluiri, de plînsete melodioase. Doar în Un-gana mai poţi întîlni, în Europa, atîta nostalgie cotidiană.

„L-am desenat în aşa fel, încît să-şi poată regăsi uşor trupul în ziua Judecăţii de apoi." (Lichtenberg)
Noaptea trecută, m-am trezit ca de obicei. De frică să nu mai pot adormi, am făcut tot posibilul ca să alung de la mine orice veleitate de gîndire, orice eboşă de idee. Căci ideea formulată, ideea limpede e cel mai rău duşman al somnului.

Toate religiile i-au dat omului o importanţă exagerată: este motivul pentru care s-au bucurat de-atîta trecere.

După Zobar: „în momentul în care se săvîrşeşte concepţia, Sfîntul, fie numele lui binecuvîntat, trimite pe pămînt o formă făcută după asemănarea omului şi care poartă pecetea lui divină.

Această formă asistă la unirea trupească iar dacă ochiul ar putea să vadă tot ce se-ntîmplă atunci, am vedea deasupra capului său o imagine întru totul asemănătoare unui chip omenesc, iar această imagine este modelul după care sîntem procreaţi.

Cît timp această formă nu a coborît în lume, trimisă de Domnul, şi nu s-a oprit deasupra capului nostru, procreaţia nu are loc; căci este scris: şi Dumnezeu l-a făcut pe om după asemănarea sa. Ea este prima care ne întîmpină la sosirea noastră pe lume; se dezvoltă, cînd creştem, o dată cu noi, şi împreună cu ea părăsim pămîntul." Zohar apud [cuvînt ilizibil]
Ce sens să-i găsesc ideii de mîntuire ?

Să încerc să citesc cartea lui Philipp Mainlander: Die Philosophie der Erlosung'.
Să meditez asupra oricărui subiect, cu excepţia limbajului.

Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru, pentru că totul mă plictiseşte, totul mă îndeamnă să mă risipesc. în schimb, m-am interesat de-o mulţime de lucruri, dar de nici unul pînă la capăt, cu excepţia plictisului, poate...

Sînt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile.

Voi fi fost un mare amator de incurabil.

De vreme ce nu ştim cît ne mai rămîne de trăit, datoria faţă de noi înşine ne cere
' Filozofia mântuirii. (N. t.)
sa facern doar ceea ce ne interesează în adîncul fiinţei.

Nu căutări: ci mai întîi de toate să ne căutam pe noi înşine. Ce contează ceilalţi!  Problemele lor, le vom rezolva din centrul propriei noastre fiinţe, dacă poate cineva să rezolve problemele altuia.
De fapt, nimic nu se rezolvă pe lumea aceasta, pentru că nimeni nu încearcă să ştie unde se află în raport cu el însuşi.
16 august. Noapte atroce. Climatul asta nu-i bun de nimic pentru mine. Băi de mare, vînt, căldură - totul îmi stîrneşte bolile, mi le-ntărîtă, mă face conştient de ele.

M-am dus să mă plimb, pe la ora 5, de-a lungul stîncilor. Iar farmecul peisajului a funcţionat din nou. Să suferi într-un asemenea cadru, ce şansă! Ne trebuie o compensaţie pentru durerile noastre, şi nu există nimic mai trist decît sa trecem prin nişte încercări într-un decor oarecare.

Eul, care guvernează elementele ce mă alcătuiesc, reprezintă o tentativă de existenţă ca oricare alta; şi puţin importă dacă izbuteşte ori nu. De cum ajungem la vîrsta înţelegerii, ar trebui să ne spunem: „Resemnează-te cu eşecul, oricum nu te mîhni din cauza lui, consideră că sensul vieţii tale rezidă în el. Mergi chiar şi mai departe: fă din el o izbîndă, îz-bînda ta."

Dac-am putea simţi o voluptate secretă de fiecare dată cînd ceilalţi ne ignoră, am deţine cheia fericirii.
După o noapte albă, îată-mă închis în cămăruţa asta, temîndu-mă să înfrunt soarele, aşteptînd noaptea ca să pot face puţină mişcare. Să vin pînâ aici pentru un rezultat atît de lamentabil!

Lungit în pat, închid ochii. Deodată, văd un hău căseîndu-se vertiginos, ca un puţ interminabil care s-ar adînci în căutarea apei, care s-ar săpa singur cu o viteză ameţitoare. Iar eu sînt sorbit în această mişcare, în acest gol ce se naşte pe sine la nesfîrşit. Asta înseamnă sa te înghită abisul, adică să te identifici cu însuşi principiul de generareşi de manifestare al abisului.
Cîştigăm în planul conştiinţei ceea ce pierdem în planul existenţei.

Ceea ce bolile ne fac să pierdem în planul fiinţei, cîştigăm în planul conştiinţei.

Vidul pe care infirmităţile îl generează în fiinţa noastră este umplut de prezenţa conştiinţei; dar ce spun ? — vidul acela e conştiinţa însăşi.

N-ar trebui să schimbăm climatul, ci să răminem la acela care ni se potriveşte, chiar şi cu riscul de a ne plictisi. La ce bun pitorescul dacă trebuie să-1 plătim cu nesomn ? (La ce bun pitorescul dacă ne pierdem somnul ?)
Nu am o oarecare fermitate decît în stil. Dar şi aceea este produsul muncii, nu al temperamentului. Căci nimeninu e prin natură mai slab, mai clar lipsit de mijloace ca mine.

Cehov e marele specialist în „micile ironii ale vieţii". Tragi-comicul e fără îndoială modul cel mai adecvat pentru a exprima esenţa cotidianului. Dar, literar vorbind, tragi-comicul este de o dificultate extremă, căci ţine de mărunţişuri al căror dozaj cere un instinct, un tact sigur.

Funcţia Cuvîntului în cosmogonii. Dumnezeu vorbeşte iar lucrurile se fac. Este o viziune literară a universului, pe care numai omul o putea concepe. Ne-ar plăcea să cunoaştem divagaţiile cosmogonice ale unei creaturi mute.
Acele momente cînd doreşti grozav să fii singur, convins că, faţă în faţă cu tine însuţi, vei fi în stare să descoperi adevăruri rare, unice, nemaiştiute; şi apoi decepţia, la fel de mare ca speranţa, cînd eşti în sfîrşit singur şi nu iese nimic din acea singurătate mult aşteptată.

Tot ce-i adevărat în mine îmi vine de la timidităţile tinereţii. Lor le datorez faptul că sînt cel care sînt, în sensul bun al cuvîntului. Fără ele, aş fi un zero absolut iar ruşinea de mine însumim-ar chinui neîncetat. Cît am putut să sufăr, tînăr fiind, din cauza lor! Iar acum, tot ele mă răscumpără în propriii mei ochi.

(Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată dinSibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăznit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele.

Timp de doi ani,am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă.

Chiar şi acum mă doare. începînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine săîncasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. îmi amintesccă în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc.

Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate.
Şi am devenit cel care trebuia să devin.)

Cel mai bine e poate să nu ne explicăm, să nu oferim noi înşine cheia fiinţei noastre, formula destinului nostru. N-au decît s-o găsească ceilalţi — dacă socotesc că merită căutată.

Fac juramînt că, revenit la Paris, voi scrie în fiecare zi cel puţin o pagină, despre orice, fie şi numai pentru a meţine spiritul în stare de veghe.

În relaţiile dintre fiinţe, nu există decît o crimă: crima indiscreţiei. A insista, în orice privinţă, e un semn rău. Ce bădărănie în profunzime !

Orice voinţă prea inflexibilă e un factor de tragedie.

Mai mult ca orice, scepticismul combate voinţa. De aceea nu găsim nici un sceptic printre eroii de tragedie. Şi totuşi, există o notă de tragedie într-un scepticism împins prea departe.
Era încăpăţînat pînă şi în îndoielile sale.

18 august. Cînd urîtul începe să-şi facă apariţia, sau mai degrabă cînd reîncepe, ai senzaţia că nimic nu-l va putea opri, că va trebui sa-l suporţi pînă la capăt si că acest capăt e în afara lumii.
Fie ca această infimă durată ce ne este atribuită să se scurgă, pînă la capăt, apoi să nu se mai pomenească de ea.

19 august. Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am.

Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la eieste un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe.
Erau la fel de bum la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii.

Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi nici unul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar.Talentele lor ţineau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără nici un efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare.

Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spunecă-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima.

Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.

Să faci două zile de drum ca sa fugi de Paris, şi să regăseşti radioul, tranzistorul etc, tot ce detestai cînd ai plecat.

Dacă mă disting prin ceva, c prin capacitatea mea, practic nelimitată, de a mă sastisi de orice.
„Tihna de a trăi" a dispărut o data cu venirea zgomotului. Lumea ar fi trebuit să sfîrşească acum cincizeci de ani; sau, şi mai bine, acum cincizeci de veacuri.

Aici, e ca în Muntele vrăjit; ieşi din timp, ca Hans Castorp. Zilele identice, soarele inevitabil creează o senzaţiede identitate, de monotonie fericită, în care conştiinţa devenirii se volatilizează: eternă cădere a luminii în ea însăşi, scurgere imobilă a zilei.

Borges citează fără nici o referinţă (nici dată, nici loc, nimic) titlul unei cărţi de Fechner: Vergleichende Anatomie der Engel*. E limpede că nu a citit-o, ca nici măcar n-a văzut-o. Va trebui să verific la Paris. Autorul o fi psihologul citat în manuale ? Mi se pare improbabil. Dar mai ştii ? S-ar putea să fi spus cîteva fraze în viaţa lui.

Borges spune cu destulă dreptate că Pascal se interesează mai puţin de Dumnezeu, cît de combaterea celor care-l tăgăduiesc.

În fond, Pascal avea temperament de polemist. Toată opera lui e un atac mai mult sau mai puţin deghizat. (Estemotivul pentru care-mi place atît de mult.

Anatomie comparată a îngerilor. (N. t.)

20 august. Vis funebru. O femeie (care femeie ?) tocmai murise. Era pusă-n sicriu. Mama mea (Dumnezeule!)era şi ea de faţă; cu un foarfece, tăia o aripă enormă de peşte...

Nu vedem soarele în visuri; în schimb, morţii sînt din belşug, şi mai ales capetele lor. De ce această nedreptate sau această aberaţie ?
Să ai geniu înseamnă să poţi digera influenţele pînă le faci pierdută urma.Politică: să ne „încercuim" dezgusturile, să le împiedicăm să dea pe dinafară, să le ţinem în ghetoul sufletului.
(Prea mult am trăit ca parazit al dez-gusturilor mele.)
Comentariul unei mici englezoaice de 8 ani, văzînd o stea căzătoare: „Nu mi-ar plăcea să mă agăţ de o stea căzătoare."
 Nu văd prea limpede ce turnură ar trebui să capete eseul meu despre mîntui-re. (Va trebui să-l citesc pe Mainlănder, să-l recitesc pe E. Von Hartmann, şi să mă cufund iarăşi în gnostici.)

22 august. R.B., critic la modă, cu figura lui de viţel; mă gîndesc fără nici un motiv la scrisoarea pe care mi-a tri-mis-o ca răspuns la prefaţa pe care-am scris-o la Maistre.

„Nu am citit nimic de dumneavoastră..." îl credeam peindivid mai modest. Nimic nu-i mai rău ca un orgoliu disimulat sub o fizionomie bovină. Nu te porţi gu francheţe — o francheţe vecină cu impertinenţa — decît cu oameni pe care-i consideri cu mult mai prejos decît tine.
De altfel, francheţea — în relaţiile literare — nu poate fi deosebită de mojicie sau de provocare. Nu ai dreptul să-i spui unui autor ceea ce gîndeşti cu adevărat despre opera lui, decât dacă-1 admiri. Dar cîţi autori poţi admira ?

Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.

Violent acces de urît la ideea de a părăsi Talamanca. La drept vorbind, Parisul şi urîtul sînt pentru mine totuna. N-ar trebui să ne ducem în locuri unde fericirea pare posibilă.

(Obiectiv vorbind, trebuie să recunosc ua as fi putut avea acest acces independent de iminenta plecării. Acum, ideea de a pleca n a făcut decît să dea un conţinut precis unei mîhniri vide. In sine, s-ar putea ca urîtul să nu fie nimic altceva decît o mîhnire aflată în căutarea unui pretext care s-o justifice.)

Urîtul apare ca o angoasă devalorizată. In fapt, este mai virulent decît angoasa; dar nu-şi dă atîtea aere ca ea. E mai modest dar si mai teribil, căci te poate cuprinde în orice moment, pe cînd ea, mai pretenţioasă, se manifestă doar în marile ocazii.Din nefericire, locul acesta e prea frumos ca să te poţi smulge de-aici fără sfîsieri.

Primejdia de a locui într-o lume prea frumoasă. Descompunerea „morala" cînd ieşi dm cursă si nu mai ai rivali, pentru că trăieşti în afara valorilor curente. Eul se descompune în Paradis sau în tot ce îi seamănă.

Poate că Adam a comis gestul ştiut pentru a se salva Se temea să nu se piardă din prea multă fericire.
Există idei care au oarece greutate doar dacă avem bunul-gust de a nu le aprofunda; de îndată ce vrem să intrăm în detalii, să le explicăm, să le justificăm, ele se năruie şi îşi dezvăluie neantul.

23 august. X., în extaz în faţa propriei sale filozofii, îşi imaginează că a gîndi înseamnă a se admira.
Nu mai termin de numărat defectele celor pe care cred a-i cunoaşte în profunzime.

Pasiunea literară e mai puternică decît orice. X., incapabil să ofere cuiva — dar ce zic, să-şi ofere lui însuşi — o bere, e dispus să cheltuiască o sumă importantă ca să publice un roman la un editor aproape necunoscut, un escroc. Totul — doar ca să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi! Căci nu e destul de naiv ca să spere în succes. Dar mai ştii?

Fără o bună doză de iluzie, cum ar putea accepta să se despartă de gologanii lui ?(Toate astea sînt pură răutate. Ar trebui mai curînd să-l plîng pe cel capabil de asemenea slăbiciuni, decît să-l iau peste picior. Ar trebui să dezvăluim infirmităţile celorlalţi pe tonul milei, întotdeauna. Mila, singurul lucru din care niciodată nu avem destul.)

Aşadar, peste două zile voi reveni la Paris — ca să încep a secreta urîtul...
Groaza de viitor — nu te vindeci de ea decît în aceste insule în care timpul e suspendat, unde subzistă doar  prezentul, dacă mai subzistă şi el.

Ceea ce-l deosebeşte pe gînditor de scriitor e faptul că gînditorul nu se apucă să scrie decît atunci cînd are ceva de spus.

(Am formulat mai mult o dorinţă, decît o constatare.)
Oamenii de dreapta mă dezgustă de dreapta, cei de stînga, de stînga. In fapt, cu un om de dreapta sînt de stînga,iar cu un om de stînga sînt de dreapta.

Relaţia cu el era cum nu se poate mai plăcută: nu avea nici un fel de convingeri. Negrii din America, evreii de pretutindeni — fiinţe atît de susceptibile, că ţi-ar trebui geniul diplomatic al unui Talleyrand ca să ştii cum să-i abordezi fără să-i răneşti.

Ar trebui inventată o formulă-tip pe care oricine s-o poată rosti în clipa morţii : „Acum e rîndul meu"; sau: „Voimuri şi eu." Prima e prea banală, a doua prea orgolioasă.

Tot ce nu merge direct la esenţă este gazetărie. Mi-e groază să brodez, ca şi de cei care se complac s-o facă. — încerc să spun cît de greu îmi vine să citesc şi să scriu ceva, orice.

Ceea ce înfricoşează la ideea de a reveni din vacanţă e perspectiva de a găsi în cutia poştală o scrisoare cu chenar negru în care figurează numele unui prieten sau al unei rude. Am remarcat că prietenii mor în timpul vacanţei.

24 august, Talamanca. Merg o ultimă oară să contemplu moara de vînt, în asfinţit. Nimeni în jur. Linişte. Cerul şi marea. Ibiza în faţă. Am fredonat lăuntric tînguiri ungureşti, care-mi par potrivite cu orice peisaj.
A trăi departe de Mediterana este o eroare. Cum am putut îmbrăţişa atîta timp prejudecata Nordului ? Toate nefericirile, să zicem decepţiile, îmi vin de la ea.

Întotdeauna am venerat aceea ce-mi lipsea. Pasiunea mea pentru Germania. Niciodată n-am avut încredere în cei care-mi seamănă. Iubesc naivitatea, forţa, nerozia, amabilitatea; şi detest înfrigurarea, duplicitatea, versatilitatea etc, defecte pe care le înţeleg dinlăuntru.

E.M. Cioran Caietul de La Talamanca

Trad.: EmanoiI Marcu. -Bucureşti: Humamtas, 2000 64 p.; 18 cm.Tit. orig. (fre): Cahier de Talamanca ISBN 973-50-0137-3 I. Marcu, EmanoiI (trad.) 821.135.1-4CIORANCAHIER DE TALAMANCA© Editions Gallimard, 2000, pentru textul lui Cioran© Mercure de France, 2000, pentru prefaţa Verenei von der Heyden-Rynsch© Humamtas, 2000, pentru prezenta versiune româneascăISBN 973-50-0137-3



Diverse imagini

Emil Cioran

Emil Cioran îmbrăcat în cămașă verde legionară

Emil Cioran și Petre Ţuţea

Eugen Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade

Eugen Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade

Renzo, Rubinelli, Cioran și Simone

 Amparo Osorio

Friedgard, Cioran și Simone

Friedgard Thoma și Emil Cioran

Friedgard Thoma și Emil Cioran

Simone Boué a fost prietena de-o viaţă a lui Emil Cioran 40 de ani au fost împreună

Simone Boué și Emil Cioran

Emil Cioran și Simone Boué

sursa foto:
https://www.flickr.com/photos/emcioran/sets/72157625386704776

luni, 9 ianuarie 2017

Rezistența anticomunistă din Dobrogea - 1

Mișcarea de rezistență din Dobrogea 1948-1952
































continuare link: Rezistența anticomunistă din Dobrogea - 2