sâmbătă, 9 decembrie 2017

Principesa Ileana a României - Maica Alexandra - Cărţi de citit în format digital

Ileana, Principesă a României (cunoscută ca domnița Ileana și principesa Ileana; n. 5 ianuarie 1909, București – d. 21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României.

Principesa Ileana a României: Trăiesc din nou
Principesa Ileana a României: Trăiesc din nou

Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

===============================================================

Scrisa in perioada 1950-1951 si publicata in 1952 de Principesa Ileana a Romaniei, fiica cea mica a cuplului regal Ferdinand si Maria, aceasta carte este tulburatoare!

„Nu sunt decat un biet suflet pribeag si ratacit, cautand carari pe care altadata le-am cunoscut si le-am iubit. Dar acum, astazi, cum poate cineva sa auda un suflet fara glas? Uitasem. Am parasit aceste locuri de mult timp si am murit…” (Principesa Ileana,  Buenos Aires, ianuarie 1950)

***
” Da, sa traiesc din nou, pentru ca dupa ce am plecat de acasa, care pentru mine a fost intotdeauna Romania, am fost ca si moarta. Nu imprejurarile au fost greu de suportat, ci insasi nevoia de a trai. Nu m-am indoit nici o clipa de necesitatea fizica a prezentei mele pentru cei sase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a ramas si atunci la fel de puternica. 

Dar in interior, „eul” care exista independent de mama, sotia, prietena care eram – „eul” esential, pe care tot restul era construit – a suferit un soc mortal cand am fost indepartata de poporul meu. Si asa a trebuit sa o iau de la capat, nu numai la suprafata, ci si in interiorul meu”


Sfinții îngeri - Maica Alexandra - Principesa Ileana a României
Maica Alexandra (Principesa Ileana a Romaniei)
Sfintii ingeri

Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

Prezenta lucrare este o splendida monografie inchinata angelologiei Vechiului si Noului Testament; ea nu are numai un continut doctrinar, ci si unul moral, pentru zidirea sufleteasca a credinciosilor, pentru propasirea lor in dragoste, in curatie, sfintenie si pace.

Sfinții îngeri - Maica Alexandra - Principesa Ileana a României
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

Principesa si monahie. Domnita Ileana – Maica Alexandra
Principesa si monahie. Domnita Ileana – Maica Alexandra

Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

Cartea scriitoarei canadience Bev. Cooke, cu titlul original „Royal Monastic. Princess Ileana of Romania – The story of Mother Alexandra” a fost tradusa in Romania, sub titlul „Principesa si monahie. Domnita Ileana – Maica Alexandra”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011. Cartea originala a aparut  in prima sa editie la Conciliar Press, Canada, in septembrie 2008.


sursa: Wikipedia


Principesa Ileana - 1946
sursa: Wikipedia


sursa: Wikipedia

 foto sursa:
Manăstirea Schimbarea la Față, Ellwood City, Pennsylvania


Locul de veci al Maicutei Alexandra - Cimitirul Manastirii Schimbarea la Fata, Ellwood City, Pennsylvania

 Website of The Orthodox Monastery of the Transfiguration located in Ellwood City
http://www.orthodoxmonasteryellwoodcity.org/about/foundress

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Închisoarea noastră cea de toate zilele - Ion Ioanid - Cărţi de citit în format PDF

Condamnat în 1952 la 20 de ani muncă silnică pentru apartenența la organizația contrarevoluționară ”Vulturii verzi” și transmiterea de informații secrete unor spioni străini – una din obsesiile regimului comunist – Ion Ioanid reușește o performanță: evadează din lagărul de la Cavnic.

Era în timpul festivalului internațional al tineretului de la București, când toată atenția autorităților spre fardarea realității și oferirea unei imagini cât mai normale a societății noastre, de aici, probabil, și supravegherea mai superficială a deținuților. Oricum, ”libertatea” a fost de scurtă durată, în același an e rearestat și pedeapsa i se majorează. A fost eliberat în 1964.

Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 1
 Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 1
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 2
Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 2
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 3
Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 3
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 5
Închisoarea noastră cea de toate zilele vol - 5
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor


Citate

„Recunosc că nici înainte de arestare și cu atît mai mult după experiența vieții petrecute în închisoare nu m-au impresionat și nu am fost în stare să acord respectul cuvenit, din principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor ierarhiei vreunei organizații, fie ea politică, militară, ori bisericească, decît în măsura în care oamenii care le reprezentau erau, într-adevăr, respectabili.

Nici uniformele, nici numele sonore, nici originea socială, nici chiar vîrsta părului cărunt nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte criterii decît ale onestității și caracterului integru. [...] Am respectat și admirat numai noblețea de caracter.
Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca !” (Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediția I, Albatros, București, 1996, vol. 5, p. 264)

„În virtutea aceleiași solidarități, care mă leagă si azi de vechii mei camarazi de detenție, dedic această carte de amintiri celor care au trecut prin închisorile comuniste și nu mai sunt acum printre noi, ca sa știe, acolo în lumea în care se afla, ca nu i-am uitat.

De asemenea, și celor care au supraviețuit închisorilor și își trăiesc ultimii ani într-o "libertate" suspectă , care pregetă să le facă dreptate. 
 
Dar am scris aceste amintiri și pentru ceilalți, pentru acei neoameni care și-au legat semenii în lanțuri, i-au lovit și schingiuit, i-au înfometat și i-au ucis fără milă, ca să știe și ei că nu i-am uitat și că numele și faptele lor vor fi consemnate în paginile de rușine ale istoriei noastre" (Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediția I, Albatros, București, 1996, vol. 5, p. 269)




miercuri, 29 noiembrie 2017

Dacia sacră - Eugen Lozovan

A fost acuzat de legionarism (iată ce scrie Eugen Lozovan în legătură cu acest lucru:
„Născut în 1929, n-am avut cum deveni membru al Mişcării Legionare, dar inima mea ca cea a milioane [subl. a.] de români (vezi alegerile din 1937) – a bătut de multe ori la unison cu acest seism spiritual prin care a trecut neamul românesc în secolul XX” (Nu reneg nimic, - „Stindardul”, 1974).

Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Dacia sacră - Eugen Lozovan
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor

========================================================
==================================================================
=========================================================

Faceți click sau apăsați pentru a citi biografia

marți, 28 noiembrie 2017

Istoria politicǎ și militarǎ a rǎzboiului României contra Rusiei sovietice, 22 iunie 1941-23 august 1944 - General Platon Chirnoagă


 Generalul Platon Chirnoagă, vorbind ostaşilor din Armata Naţională

În urma discuţiei cu Horia Sima, la Viena, generalul Chirnoagă preia comanda Armatei Naţionale care a luptat alături de Germania împotriva URSS până la sfârşitul războiului.

Ocupă funcţia de ministru de război în Guvernul în Exil de la Viena, 1944-1945.



În 24 martie 1974 sufletul Generalului începe să urce vămile văzduhului. 
A fost înmormântat în Neuer Friedhof Buchrein în apropiere de Stuttgart, slujba fiind oficiată de preoții Dumitru Emanoil Popa, Vasile Zăpârțan și Florian Muller.

A scris:
Un chapitre d’histoire roumaine, Rio de Janeiro, 1962

Istoria Politică şi Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice, Editura Carpaţii, Madrid, 1986

Istoria Daciei şi Continuitatea Daco-Romană, Editura Carpaţii, Madrid, 1972

Întâlnirea mea cu Legiunea, publicat în monumentala lucrare Mărturii despre Legiune, apărută la Rio, sub direcţia lui Faust Brădescu, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la întemeierea Legiunii

Carte format PDF  Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor
https://drive.google.com/file/d/0B3VI-ap4bMA0emJGSUtkQ0trd28/view?usp=sharing
Carte format PDF
  Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea

duminică, 8 octombrie 2017

Victor Carâp - Şeful Garnizoanei Brazilia








Sinaxarul Demnităţii Româneşti † 6 octombrie 2008

Născut în 11.02.1921, legionar, absolvent al Şcolii Superioare de Inginerie de la Berlin, trecut prin prigoanele carlistă şi antonesciană în ţară, refugiat în străinatate, internat în lagărul de la Buchenwald alături de mulţi alţi legionari. După ieşirea din lagăr se căsătoreşte cu Iulia, medic, legionară, originară din zona Doljului.

Familia Carâp s-a stabilit în decembrie 1948 în Brazilia. Aici Victor Carâp se va dedica unei cariere în inginerie, va deveni şeful Garnizoanei Legionare Rio de Janeiro, ulterior şeful Garnizoanei Legionare Brazilia şi va primi gradul de Comandant Legionar. A fost colaborator al revistei „Dacia” editată în Brazilia şi membru în Comitetul de Construcţie al Monumentului Moţa Marin de la Majadahonda.

Preşedenţia României i-a conferit „Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Ofiţer” în semn de preţuire pentru contribuţia avută la dezvoltarea relaţiilor româno-braziliene (decretul 581/5.12.2000).

Deşi departe de ţară, Victor Carâp a trăit românismul la cele mai înalte cote. Alături de soţia sa s-a implicat în promovarea valorilor şi tradiţiilor româneşti în Brazilia. Au publicat în portugheză şi în esperanto materiale despre Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, studii despre legendele şi tradiţiile româneşti. A plecat la Domnul înconjurat de copii şi nepoţi, pe 6 octombrie 2008 şi este înmormântat la Rio de Janeiro.

Veşnica pomenire!
Cezarina Condurache




Toate drepturile rezervate
Fotografii preluate de pe Facebook - Fundaţia "Profesor George Manu"




duminică, 24 septembrie 2017

LEGIONARI ÎN LAGĂRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM

17 Iunie 1942: Ziua de naștere a lui Călin Aurel la împlinirea vârstei de 29 de ani în lagărul de concentrare Buchenwald







Lagărul Buchenwald-Fichtenhain se afla la vreo 15 km de Weimar. Era aşezat în plină pădure. În creştetul pădurii, pe un platou denumit Fichtenhain, a fost construit lagărul special pentru legionari. Era format din cinci barăci, două pentru locuit şi două pentru ateliere, în plus o baracă pentru căsătoriţi.

Legionarii au fost aduşi în lagăr în două serii: în Decembrie 1942 şi în Ianuarie 1944. În afară de cei de la Rostock, au fost internaţi toţi legionarii care până atunci, trăiau liber în Germania. Bombardamentul a avut loc a doua zi după capitularea României, în 24 August, pe la orele 12.

Au murit în bombardament cinci legionari: Graur, Zaharia, Voinea, Călin şi Gheorghe Papanace. Au fost răniţi peste 70. După două zile, legionarii din lagăr au fost îmbarcaţi în tren pentru Viena, în afară de cei grav răniţi care au fost transportaţi în diferite spitale.


DIVERSE IMAGINI DIN LAGĂR

 Lagărul Fichtenhain–Buchenwald iarna. Vedere parţială a unei barăci

Lagărul Fichtenhain–Buchenwald. Turn de pază

 Vedere a unei barăci din interiorul lagărului

 Moartea lui Gigi Bădulescu în Buchenwald. 1943

 O baracă lovită de bombe în Buchenwald. 24 August 1944

 Fiind vară, legionarii îşi aştern de dormit în pădure

 La masă pe pajişte

Nu mai există pază. În împrejurimile lagărului grupe de legionari umblă în căutarea unui loc de odihnă

Legionarii îşi caută lucrurile printre sfărâmături

================================================================
=========================================================================
=================================================================

În memoriam: ing. Ion Graur, farmacist Ion Voinea, av. Constantin Călin, stud. Gheorghe Papanace şi teolog Zaharia Duhul, căzuţi în bombardamentul din lagărul de concentrare Buchenwald (Germania), la 23 August 1944, şi stud. Gigi Bădulescu, mort în acelaş lagăr în 1943.


“Prin Mlaştini şi Furtuni”

Ieşi-vor, Doamne, odată din adâncuri
martirii legionari, cu crucile ‘n oblâncuri…

Şi suflete de piatră
s’or muia
şi-or plânge,
la înfricoşetoarea paradă de sânge…

Vor defila ‘n cătuşi,
în lanţuri grele,
– ca un blestem din cer -
cohorte şi drapele
cu închisori pe umeri,
cu feţele brăzdate de durere,
cu rănile deschise de puşti mitraliere…

Va fi atunci
parada morţii pentru voi,
iar pentru noi,
– paradă de ‘nviere!…

Demetrius Leontieş, “Prin Mlaştini şi Furtuni”, Ed. Dacia, 1969, Rio de Janeiro, Brazilia.


========================================================
======================================================================
========================================================


   Cred necesar de a plasa expunerea acestor momente traite in cadrul unui întreg istoric, începând cu data de 23 August 1944. Coincidenta întâmplatoare sau sincronizare sortita a evenimentelor? N'asi putea preciza... Dar faptele sunt izbitoare.
   In ziua când tara a fost predata Rusilor, o soarta echivalenta ne fusese harãzita si noua, cei din lagãrele de exterminare, mai rapida însa, radicalã.
   Tara îngenunchiata prin tradare, nu mai exista nici o forta sa se opuna bolsevizarii totale. Numai legionarii de peste hotare care, desi prizonieri ai Germaniei, mai erau disponibili si decisi sa reia steagul cazut si sa trezeasca din nou constiinta româneasca.
   Pentru a evita, probabil, complicatii de ultimã ora, s'a hotarît in sferele «umanitare» ale Aliatilor, eliminarea imediata a ultimului bastion de rezistenta româneasca. Astfel, concomitent cu actiunea din tara, o alta actiune -a Aliatilor- trebuia sa bombardeze barãcile din Buchenwald, sectia Fichtenheim, unde se gaseau peste 400 de legionari, ce nu stiau ce-i asteapta.
   Printre ei si autorul acestor amintiri...
   Dar mâna lui Dumnezeu ne-a scapat de la un masacru sigur!
   Avioanele «Liberator» trebuiau sa efectueze un bombardament «covor». Bombele sa cada foarte aproape una de alta, sa are metru pãtrat cu metru pãtrat, tot ce întâlneau in perimetrul fixat cu grije, de avioanele de recunoastere.
   Bombele au cazut cum fusese prevazut. Dar au atins pãmântul cu câteva fractiuni de secunda ma târziu, într'o padure, abia la 200 de metri mai departe de unde eram noi, razând toti copacii si rascolind adânc huma. Cum de-am scapat, nu stim. Sa fi fost calculele inginerilor, viteza vântului, viteza de accelerare a bombelor in cadere?... Sau mâna lui Dumnezeu, care nu s'a îndurat sa ne lase prada sortii, dupa atâta frãmânt si suferintã?...
   Deaceea cu umilinta, mãrturisesc cele întâmplate.
   Inchin aceste amintiri mamei mele, si tuturor mamelor care au indurat ca ea, ofranda pilduitoare adusa Neamului lor.
   Lui Spiru Blanaru, Comandor Domasneanu, eroii de pe Semenic, camarazilor lor, un ultim salut.



PRIZONIERI IN LAGÃRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM
-ATACUL AERIAN ANGLO-AMERICAN-
23 AUGUST 1944


Un amiaz cald, senin! Ziua de 23 August 1944.
   Ca in fiecare zi, stoluri, stoluri, câte trei, câte sase, avioanele «aliate» sboara peste vârful ce adaposteste «Caminul dintre brazi», cum s'ar zice in limbra noastra, o sectie a lagarului din Buchenwald, Fichtenheim.
   Era ora schimbului, lucram in serii de 2 x 6 ore la atelierul de reparat aparate optice.

   In costum de baie, baie de soare, bine înteles, detinutii, «OASPETI DE ONOARE» ai Marelui Reich, îsi prelungeau odihna. Intins pe spate, cu ochii spre cer priveam solii ce vor semana moartea pe undeva, mai departe de noi. In frunte, un «liberator» urias, un bulgar de lumina. La câteva sute de metri, câte trei in linie, urmând apoi la alte sute de metri, grupe fara numar. Erau parca un joc de artificii, inofensive pentru noi, pentru cei 60.000 de detinuti, adapostiti de padure.

   Deodata o dârã lunga de foc fulgera zarea si in clipa urmatoare, pamântul se cutremura. Un vuet sinistru, apoi lemne, pietre, pamânt ploua peste noi. Un fag pe aproape ma înfrateste. Ii prind mijlocul si-l strâng sa ma pierd în el. In jurul meu tipete. Un alt vuet mai din afunduri, coboara noaptea peste lume.

   Era ora 12 fãra zece minute, seninul de adineaori dispare fara pic de urma. Printre bubuituri o voce rasuna: «Toata lumea in baraci». La adapost de schije si pietre care cad ca ploaia. In câmp descoperit esti la discretia atâtor riscuri, in baraci doar bombele cazute aproape te lichideaza.

In momentul acela nimeni nu mai rationeaza, instinctul hotarâste, cu legile lui. Ma desprind cu greu,de trunchiul frate si dupã voce, gasesc intrarea. Pipaind coridorul, dau in sala mare-atelier si-mi gasesc adapost sub masa grea de stejar, tejgheaua de lucru, groasa de 6/7 cm.
  
 Din nou un cutremur ce sgudue baraca. Peretii cad pe rând, suflati de presiune, svârliti ca niste jucarii la mare distanta. Inima îmi bate puternic. Gândul sfârsitului mi se strecoara încet in suflet, fara revolta. O calda resemnare îmi îmbraca toata fiinta. Asteptam ultima lovitura si nu ma mai gândeam la nimeni. Trebuia sa sfârseasca odata! A mai întârziat traiul din firimituri.

   Gândul se pierde in noaptea de cumpana, când viata atârna de un fir abia vizibil. Luna albea chipurile. Incercuiti de soldati cu mitraliere, ce ne tinteau trupurile, asteptam sfârsitul care intârzia... Deodata tonul «Sfintei tinerete legionare» rasuna.

Era semnalul de foc pentru tragatori. Era ultima rugaciune, ultimul strigat pentru viata, inainte de a ne stinge... Au urlat la noi, dar n-au tras. Eram 193 de nebuni! I-a încremenit hotarârea noastra de moarte. Glasurile noastre, înfratite într'unul singur, cautau cerul in ultima ofranda. Desprinsi de trup, in voluptatea daruirii, multimea sufletelor a devenit fluida. Cele mai tari au dominat clipa, ridicând pe cele mai subrede. Nu era un moment de slabiciune! Ceasul din urma aprinde ce-a mai ramas bun in om, il inalta pe treapta virtutii si-l ofera jertfei in efort sublim.

   Un nou cutremur doboara si ultimul învelis, lasându-ne îngropati in ceea ce a fost câteva clipe înainte, adapost.   Mi-era teama sa misc. Prelungeam nadejdea ca mai sunt întreg. Din darâmâturi nu puteam scoate decât bucati de lemne, de pietre si carne. Pipãi corpul dela cap la vale si nu-mi vine a crede, ca înca mai sunt teafar. Misc încet. Toate «piesele» -zic- raspund la comanda. Nouri de fum ce îngroseau întunericul, ne acoperã, ne sufoca. Foc pe aproape si noi prinsi între scânduri.

   Familiile camarazilor nostri, care erau separate de noi, prin gard de sârma aveau un adapost, sapat in pamânt si acoperit de un strat gros de moloz si pietre. Baraca noastra era la câtiva metri. Cineva strigã din ruine la cei ce vor mai auzi, sa iasa si sa ajungã la acest adapost. De aproape doi ani de când eram aici, cunosteam fiecare metru pãtrat, dar poate mai mult instinctul, m-a orientat spre locul de salvare. Nu era prea mare. Abia sa cuprindã 10-15 persoane. Era plin! Ma proptesc într-un ungher, sa prind cât mai putin loc. Gemete surde, întretãiate de sgomotul de afara.

   Se aprinde o lumânare. Un spectacol sinistru mi se deschide ochilor. Corpuri pline de sânge, îngramâdite la întâmplare, strigate de ajutor ce cheama doctorul sau un camarad. Nu stiau cât sunt de raniti. Gândul ca ar mai putea fi salvati le da speranta si glas de ruga. Dar eu ce caut aici printre femei, copii si muribunzi? Ramân singur fara raspuns, fara reactie. Sa ies in ploaia de foc si moarte -în câteva clipe voi fi ca ei- sa ma ascund sub ei?! Doctorul Ighisan, la flacara palã a lumânarii, leaga ranile, împarte nadejde, la cei ce îndoiala face ravagii.

   In acel moment, un urlat de afara ma trezeste, ma scoate din buimãceala si... «Avem camarazi raniti. Cei întregi sa vina sa-i strângem, ca-i arde focul»!
   Am binecuvântat vocea si fãra sa mai cuget, ma anunt ca ies. Un alt camarad ma urmeazã. Eram desculti, in chiloti de bae, cum ne-a apucat începutul prãpadului.
   Afarã se mai luminase o leacã. Vuetul continua la intervale, însotit de rafale scurte de mitraliere. Drumul ce ducea dela atelier spre baracile de locuit, era acum numai moloz in gramezi si tot ce pâmantul a putut împrosca. Talpile moi nu rezista greutatii corpului. Simt dureri vii si sângele cum curge la fiecare pas... Sar de durere si cad mai dur. 

Barãcile de locuit au fost transformate in darâmaturi. A mea a fost atinsa de o bombã in plin si in locul ei o gaurã de 6-7 metri adâncime si un diametru tot pe atâta câscã larg gura.
   Voi mai gasi o haina sa pun pe mine, ma întreb într'o doara. Dar timpul nu mai era pentru întrebari. Cu trei camarazi intâlniti la întâmplare, formam echipa, in cautare de rãniti.
   Spectacol de apocalips! Lânga poarta lagãrului, Popa Zaharia, Duhu Dumnezeu sa-l ierte, îsi doarme somnul ultim. Fara durere, pe chip i-a ramas zâmbetul senin, de impacare, de liniste. Mai alãturi, inginerul Ion Graur din Galati, întreg, dar adormit pe veci.

Mai greu de vazut, farmacistul Ion Voinea din Giurgiu, atins de un obiect tare, in plin, nu mai avea decât o jumatate de craniu, golit de creeri. L-am cunoscut la Sofia, primul camarad întâlnit dupa refugiul din tara. Am locuit cu el si cu avocatul Costicã Calin, prieteni nedespartiti, împreuna cu Costica Oprisan, tânar, cu chip de fecioara pura. Am stat cu ei doua luni si apoi am parcurs drumul împreunã, pânã la Rostock, in plina iarna, înghesuiti în vagoane de vite. Un gol mi-a cuprins sufletul. Câteva minute înainte, vorbeam cu ei, acum... tragic sfârsit, fãra putintã de raspuns.

  In drumul din fata lagârului erau câtiva raniti, scosi din daramaturi. Camarazii îi transportau, cum puteau, spre spitalul lagãrului. Ne oprim in fata unuia dintre ei care era mai grav ranit, întrucat nimeni nu-l mai recunoaste. Fata îi era scaldata in sânge, hainele rosii. Punem patura jos si-l asternem cum putem.

Prindem cele patru colturi si îl coborâm spre spital. Ne oprim din când in când, rotind ochii in jur. Bucati de carni, mâini, picioare, atârnau de crengi, cadavre semanate pe drum... Moarte, numai moarte, ce-a ravasit într'un crud macel mii si mii de necajiti. Of mii de morti au fost numarati din cei saizeci de mii de gazduiti, in tot lagarul. 
Mai departe întâlnim alti camarazi ce transportau si ei raniti si întrebam de cei plecati din astã lume. «A murit fratele lui Papanace», ne raspunde unul. Apoi primarul din Giurgiu, Costicã Calin, si el grav ranit, auzind ca Nelu, prietenul lui nedespartit, cum îi spunea el lui Ionel Voinea, a murit, n'a mai putut supravietui.

A murit si el, sa faca drumul mereu împreuna. Ultimele lui cuvinte au fost pentru Nelu, spaima îi cuprinsese toata fiinta. In câteva minute, pe când era transportat spre spital a încetat din viata. A renuntat sa mai traiasca. Ii cunosteam prea bine pe amândoi si moartea lor m'a sguduit profund. Din clipa in clipa, prapadul face noui victime. Fiecare dintre noi, purtam pe umeri o cruce.

   La intoarcere întâlnim altii, transportând in paturi camarazi raniti. Sirul e lung.
   Pe nea Vica Negulescu, primarul Oborului, ghemuit într'o patura amestecata cu sânge si pamânt, îl duceau la vale.  Dumnezeu s-a îndurat sa-l scape, prelungindu-i calvarul.
   Deodata parca înceteaza focul. Incep sa iasa cei întregi, mirati singuri de a fi supravietuit potopului.

   Ma gândesc acum sa scormonesc printre ruine, acolo, unde am salasuit doi ani de zile, de voi mai gasi ceva din lucrurile personale, sa dau de-o haina, ca tremuram de frig ca varga. Sub niste grinzi si caramiz dau însfârsit de ce a fost dulapul meu. Scot cu greu o haina si ma grabesc la «apel». Apelul era sacru, nimeni nu-i putea contesta ratiunea.
   Azi mai putini vor raspunde la numar. Majorul Magoski va trebui sa raspunda pentru cei ce lipsesc si se va înfuria, poate, mai putin, ca iarasi «ustimmt nicht» ca altadata. «Oaspetii» ce nu inteleg sa fie prea punctuali la apelul «gazdelor».
   Nu! Nu corespunde numarul. Dintre noi lipsesc multi si dintre ei, unii nu mai vin, nu vor mai veni niciodata. Cinci morti si de cinci ori pe atâtia raniti. Acum apelul nu se mai face in lagar ci afara, într'o padurice. Peste drum ai putea spune chiar in camp liber, daca limitele lagarului mare nu si-ar margini undeva, departe, rostul. Privesc gardul de sârma care mi-a împuns carnea «prieteneste» timp de douazeci de luni, întins pamântului, n'a mai ramas nimic acum din el.

   Gândul ma poarta din nou cu luni in urma. Camaradul Gigi Badulescu, fiul generalului cu acelas nume, ros de tuberculoza, s'a stins in lagar. L-am plans in legea noastra si i-am însotit pânâ la poarta, grupul chinuit. Aici doar sicriul avea dreptul la libertate. Colonelul Piester, seful lagarului, ne-a avertizat, dealtfel, ca de aici numai asa se iese.    Doctorul Andrei îsi tângue durerea, ros de aceeasi boala. Drama îsi tese voalul fara oprire.
   Dar eliberarea noastra n'a iesit pe poarta drumului din urma. La capat de ispasire, au cazut sârmele si le-am calcat in picioare. Cu ce pret?

   In locul portii, o groapa adânca marcheaza locul de paza. O bomba a cazut drept pe santinela in momentul in care se pregatea sa descarce arma in primii ce încercau sa fuga in fata mortii. Doctorul Apostolescu era printre cei scapati ca prin minune. Infirmieria se gasea in spatele locului de garda si alta iesire, in fata sfârsitului, nu era decât poarta strajuita. Ne mai având «camin», am ramas in camp. Vremea tinea cu noi, se mentinea senina.

   Dintre darâmaturi fiecare îsi cauta un asternut. O saltea, o patura, si reformam grupul in spatiul padurii din fata. Refacem lagarul din bucatele. Vom ramâne oare mai departe «oaspeti»? Un nou camin printre alti brazi?
   Ca un fulger vestea capitularii României se raspândeste printre noi. Era 23 August 1944. Lovitura din tara a fost data in aceeasi zi cu încercarea de a fi lichidati. Rasboiul îsi întoarce ultimele pagini. Vestea ne-a cufundat in necunoscut.  Ce-o mai veni acum? Incotro ne-o mai duce soarta? Se darâma pe rând ceea ce ieri a fost constructie noua sau simulacru de reînnoire? O pofta de revansa a înlocuit menirea initiala, revansa primului rasboiu pierdut.

   Noaptea a trecut stând la sfat. Doar alarma, de scurta durata, ne-a tulburat.
   A doua zi, o noua alarma, de asta data fiecare si-a ales directia si cât l-a tinut picoarele s'a tot dus. Eu, am trecut prin cartierul «vilelor», facute din busteni grosi cu aspect rustic. Aici erau tinuti marii prisonieri: Daladier, Horty, Leon Blum, Schusning, etc. Aliatii nu i-au atins, parca le cunosteau locul de ispasire.

   Tributul greu l-au platit cei de rând, prizonierii flamânzi, purtând bolovanul in spate, pe oase desirate, când se întorceau seara dela munca grea. S-ar putea spune totusi ca «umanitar», prietenii le-au scurtat suferinta. Dramatic destin al celor ce s'au încâpatînat sa-si apere pamântul si familia. Cu ce oare au pacatuit ei sa fie rapusi de proprii lor prieteni?! Si noi eram considerati ca oaspeti, ca prieteni ai Marelui Reich, dar prietenia noastra a ramas pe hârtie, politica a avut un alt curs.

   Eram departe de lagar, când, vad trecând primele escadrile, în valuri. Nu se mai opresc la noi dar pentru orice singuranta am lasat între mine si lagar, cam peste 5 km. de drum.
   Eram slabit de mers. Douazeci de luni am uitat parca, de rostul picioarelor.
   De atâta timp nici chip de copil, femee sau om îmbâtrânit, in haina civila; doar padurea si o bucata de cer. Campul cu holdele colorate îmi schimba starea launtrica. Sunt gingasii ce trezesc din abrutizare sufletul izolat, când emotiile prea intense coplesesc pâna la explozie. Pipaiam spicele de grâu, florile de fan si albastrul înrouat al prunelor de vara, ca un copil jucariile noui.

   M'am oprit la un prun încarcat de rod. Il mâncam din ochi, înainte de a-l atinge. Privesc in jur, cât vad cu ochii tarina era semanata de oameni. Erau toti ca mine. Nu-mi venea sa cred ochilor, atâta belsug dintr'odata. Culeg câte un fruct, îl strang in palma. Fac semnul crucii înaintea mesii si musc din carnea dulce. Ceva ce-mi depasea simturile. Era prea mult timp de când nu gustasem o fructa, ca sa-mi mai amintesc senzatia placerii.
   Am mâncat ca un flamând. Multor crenge le-am usurat povara pâna sa-mi potolesc setea si pofta iernata fara fructe.
   M'am întors refacut, din alta lume, lumea celor fara nici o vina.
   Abia târziu grupul îsi completeaza rândurile, pentru numaratoare dar, mai lipsesc înca. Unii au ajuns pana la Weimar. Cretu Dumitru, Nicu Balanescu si fratele dupa mama al Comandantului, Ratiu, dusi de entuziasmul libertatii, au fost readusi a doua zi nu cu prea mare cinste de politia orasului.

   Atâta lipsa de entuziasm, chiar si la cei ce si-au riscat si demnitatea ca sa câstige, in schimb, câteva clipe din lumea libera. Seful lagarului înalt, majestos, cu par argintiu pe tâmple, da citire ordinului venit dela Reich S.S. Fuhrer Himmler: «Sunteti liberi! Fiecare poate pleca unde vrea. Poate dintre Dvs. unii vor sa se întoarca in tara, altii sa ramâna aici. 

Peste câteva zile un tren vã va transporta de aici». Liber! cuvântul mi-a dat fiori, dupa atâta timp de închisoare. Daca putine zile înainte ni s'ar fi anuntat vestea, nu toti ar fi suportat bucuria. Azi, ramân muti privindu-se unul pe altul, întrebându-se parca, ce facem acum cu libertatea?
   Incotro? Si ce am mai putea face acum, când in adevar nu mai avem unde ne întoarce!
   Spre seara, adunare extraordinara. Vine Colonelul Piester, seful lagarului.

   Un gol adânc am simtit in inima. Pentru prima data am ramas aninat de indoiala. Ne adunam grupuri, grupuri, dupa afinitati sa ne îndemnam unul pe altul. Nimeni nu era pregatit pentru o astfel de intorsatura. Avalansa evenimentelor ne-a coplesit.

   A doua zi însa, ne vin dispozitii dela Viena, unde se gasea Comandantul, de ceace avem de facut. Câtiva pleaca inainte la Viena, centrul nostru de concentrare. Noi, ceilalti, vom pleca îndata ce ni se va pune un tren la dispozitie, sa ne «incarce» cu tot ce a ramas.

   Intr'adevar, a patra zi dela bombardament o coloana lunga, se urneste greu spre halta de îmbarcare. Lasam in urma numai ruine, din tot ce a fost caminul dintre brazi, si multi dintre noi, cu ruine in suflet.
   Odata, am fi putut darui patriei din ceeace Dumnezeu a lasat fiecaruia bun in el, dragoste fara margini. Azi totul ne pare inutil.
   Batranul Masoscki, gardianul nostru fidel, ne însoteste pâna la gara, dar nu oficial. El ne-a cunoscut prea bine si ne-a iubit. N-a încercat sa înteleaga prea mult, era greu pentru el, dar parca ceva i se desprinde din inima. Priveste pe Ponta ca pe un prieten si pe toti ceilalti, si ochii i se umezesc.

   Trenul se urneste si dupa cotitura îl vad ultima data cu mâinile întinse spre noi, facând semnul despartirii. Am aflat mai târziu ca Piester, seful lagarului, a fost linsat de prizonieri in momentul eliberarii. Batrânul «stimmt nichtr» si-a platit datoriile. Simtea parca, in momentul plecarii noastre ca vremurile se vor întoarce si greul va începe si pentru el.

Câteva zeci de ore de drum si iata-ne ajunsi la Ost-Bahnhof din Viena. Acum ne lamurim mai bine de tot ceeace se întâmplase si ce aveam de facut. Suntem cazati in hoteluri si încetul cu încetul fiecare îsi va gasi rostul. Eu am gasit domiciliul la Mariahilfshotel, pe Mariahilfesstrasse.
   Se continua lupta. Adica, mai limpede, pentru noi începe numai, lupta împotriva comunismului, atunci când o lume s'a prabusit in fata lui.

( fragment)
sursa:
Filon Verca - PARAŞUTAŢI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTĂ