marți, 30 decembrie 2014

SPOVEDANIE


Peste măsură de arzătoare și grele
sunt, Doamne al cerurilor, păcatele mele...
În loc să fac pe craiul, pe-apucate,
după Cosânzene cu poale-nvoburate,
eu m-am întors cu gând, cu ochi și urechi
spre Roma Măririlor noastre străvechi;
spre singura cale ce deschisă rămâne
spre zările limpezi ale lumii de mâine
și nu spre greco-bulgărime - ai căror păduratici clerici
graiul ne-alungară din mânăstiri și biserici,
să crească codrii fără fund și de graniți de...
între noi și străbuni,
cu cei cu noi de un sânge și de o lege
să nu ne mai putem nicicând înțelege,
să plătim cu aur întoarse cuvinte
să nu ne mai aducem de Roma aminte...
ca așa să ne poată înstrăina și desparte
și cu ziduri de neguri de muțenie și moarte
și nici de acel neam năzdrăvan
ce ni  l-a dat pe Traian.
ce-n sângele nostru trăiește mereu
din zorile albe ale neamului meu,
care tată ne e fără de seamă, cum Roma ne e mamă!
Și-n loc să mă încânt de Rasputini muscălești
mă zbuciumă visul unui nou București,
și-al unei noi patrii, fără mânăstiri închinate
și fără hoți de cai în vlădicești palate.
Cu neamul mă-nvolbur din adânc în adânc
și-n neam eu mă desânc și mă-nstânc,
ca-ntr-un sarcrofag, între ai mei să mă-ngrop
într-o  Romă de fulgere prin potop de potop.

Spre Roma sfântului Petru de-acum
al gândului zbor fremătând mi-l îndrum,
și dacă prin asta am căzut în păcat,
jur, neam al meu pe tine, s-o fac neâcetat
pân-ce noaptea cea din urmă și-o lăsa
pătura neagră peste fruntea mea.

de Aron Cotruș

 Aron Cotruș  împreună cu prietenii depune o coroană de flori în Spania la Majadahonda în memoria a doi eroi români care au
luptat contra hoardelor bolșevice care au invadat acest sanctuar al Creștinătății.





vineri, 30 mai 2014

Tara și Exilul anul I nr 2 decembrie - 1964













Arhanghelul Mihail.

Sursa:

Pagina României Naționaliste: Mișcarea Legionara 

PUBLICAȚII LEGIONARE

Tara și Exilul anul I nr 2 decembrie - 1964

http://www.miscarea.net/arhiva-presei-legionare.htm

luni, 7 aprilie 2014

Exilul Românesc anul II nr. 5 ianuarie 1956













Exilul Românesc.

Când exilul devine apăsător cenușiu.
Gândiți-vă la morții fără cruce, fără sicriu.
Şi când își înfige cuțitul în voi nostalgia,
Gândiți-vă la cei care-au căzut în Rusia.

Ştiu, în camerele în care fereastra se deschide ca o rugăciune spre cer,
Sunt momente în care și amintirile se estompează şi pier.
Şi chiar pe Icoana Patriei se așează o ceaţă, un fum,
În ore târzii, în care nădejdile toate, sunt doar zdrențe şi scrum.
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,






Sursa:
ARHIVA PRESEI LEGIONARE DIN EXIL ȘI DIN ŢARĂ

vineri, 28 martie 2014

Amintiri despre sculptorul Constantin Brâncuși



Când încerci evocarea oamenilor mari cunoscuti mai îndeaproape, esti tentat uneori sã le împrumuti cuvinte pe care ei nu le-au pronuntat. Poate, pentrucã în felul acesta ai iluzia de a-i mãri si mai mult, sau - cine stie? - pentru a cãta sã te mãresti pe tine însuti! -fãrã a-ti da seama cã orice deformare a adevãrului dãuneazã în special marilor spirite, - asa cum, printre ele, îl considerãm pe sculptorul nostru Constantin Brâncusi. Voi încerca în aceste amintiri sã reconstitui cele patru întâlniri pe care le-am avut la Paris în l946, 1949, 1952 si, însfârsit, trei ani înainte de moartea maestrului, in 1954.

   PRIMA VIZITĂ.

In Octombrie 1946, lăsam Roma cu pictorul Scarpitta. Plecam amândoi spre Olanda, invitati acolo de un prieten comun spre a organiza o expozitie la Amsterdam. Hotãrîsem sã ne oprim o sãptãmânã la Paris ca sã vedem metropola artistilor. Aveam în program vizitarea atelierului lui Brâncusi si revederea profesorului N. T. Herescu, pe care-l cunoscusem la Bucuresti pe vremea când conducea, cu binecunoscuta-i mãestrie, Societatea Scriitorilor Români. 

Tineam deasemeni sa gãsesc pe Eugen Ionescu, al cãrui nume îl cunosteam din tarã pe vremea studiilor in Capitalã; aveam sã-l cunosc într'un total anonimat, muncind mult pe pãmântul francez pentru pregãtirea viitorului sãu succes in teatru.

  Pentru a vizita pe Brâncusi, ne-am coborît la, statia de metrou Pasteur si, apucând pe rue de Vaugirard, la câtiva pasi am gãsit Impasse Ronsin. Abia intrati pe fundãturã, mi-aduc bine aminte de impresia puternicã a primului rnornent, gãsindu-ma in fata unor vechi ziduri negre si spãlãcite: vedeam Parisul pentru prima oarã, si aveam cu toaste acestea irnpresia, mai mult, o fulgerãtoare certidutine, ca acele locuri le cunoscusem odatã. 

La capãtul fundãturii, pe stânga, la numãrul 11, am intrat intr'o curte vastã, plinã de ateliere si verdeatã. In mijlocul Montparnasului, o liniste adâncã ne-a cuprins. Un pictor, care tocmai iesea din atelierul lui, ne-a indicat, fãrã un cuvânt, atelierul mare din mijloc si usa de intrare. 
Am tras de sfoarã si, in locul unei sonerii sau clopotel, a rãspuns un singur sunet lung de o claritate argintie, care-si rãspândea vibratiile pânã a se pierde cu încetul in linistea dimprejur. Usa se deschide încet si un bãtrânel îmbrãcat in alb, cu barbã albã, ne fixeazã sever cu ochi vii si pãtrunzãtori. O adevãratã aparitie biblica. Dupã o clipã de ezitare, ne surâde:
   - «Entrez, rnessieurs!»...
Un imens atelier, si el vãruit, in care Coloana fãrã sfârsit se repeta in diferite mãrimi in lemn si gips: era prima imagine ce ni se prezenta in fata ochilor. Incet, încet, se desprind din multimea lucrãrilor, Pasãrea, Pasãrea Mãiastrã, repetate de trei-patru ori in diferite mãrimi, si materiale. 

In goana privirilor ce se entuziasmau, apare, ascuns dupã usã, un pat modest, in contrast cu uriasele roti de moarã robuste pe care sunt asezate Leda, Foca, Noul Nãscut, Pestele si alte lucrãri împrãstiate pretutindeni in vastitatea spatiului. Adresând maestrului de câteva ori cuvântul in româneste, îmi rãspundea mereu in francezã. 

Vroia sa stie ce facem la Paris si încotro mergem. Cunostea Olanda, unde expusese cu ani in urmã. Apoi, fãrã sã spunã un cuvânt, s'a apropiat de Leda care începea sã se animeze. Opera auritã se învârtea încetisor in fata ochilor nostri. 

O vieatã supranaturala pãrea cã se desfãsoarã in fata ochilor, dintr'o lume fantastica. Ca o oglindã magicã, învârtindu-se, Leda absorbea in puritatea formelor si respingea toate imaginile atelierului. Era o viziune paradisiacã ce ne umplea de o bucurie nouã, neîntâlnitã pânã atunci in atelierul vreunui artist. Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse bine si cãruia-i fusese un drag prieten. 

La un moment dat, Brâncusi ne-a pus intr'o grea confuzie. Ne vorbea de o invazie de muste care ameninta umanitatea. Dar noi n'am înteles despre ce fel de muste vorbea si nici când aceastã invazie va avea loc. Înainte de a pãrãsi atelierul, am cerut permisiunea de a mai suna odatã. Soneria îmi apãrea de data asta deasupra usii: era vorba de un disc aurit, iar un ciocãnel îl lovea in plin centru când trãgeai de sfoarã. De data asta Brâncusi, surâzand, mi-a rãspuns pentru prima oarã in româneste:
   - «Sunã-mã, dacã-ti place!»...
   Am iesit din atelierul maestrului cu impresii de neuitat.

   A DOUA VIZITĂ. 

Întorcându-mă din Olanda, unde rãmãsesem trei ani, in drum spre Italia m'am oprit la Paris ca sa revãd maestrul drag. Eram gãzduit de un coleg de Belle Arte dela Bucuresti, care avea atelierul vis-a-vis de al lui Brâncusi.

   Eram rãu bolnav de ulcer. Nu vreau sa insist asupra bunãtãtii pãrintesti a lui Brâncusi care de multe ori, personal se ducea sã cumpere alimentele necesare boalei in tratament. As vrea mai curând sã mã opresc la vizitele pe care maestrul ni le fãcea deseori seara. 

Lângã usã, se gãsea un scaun rezervat lui. Intra, se aseza încet si dupã câteva momente de liniste începea povestirile sale, aproape totdeauna cu un surâs bine ascuns in barbã. Avea o inteligentã si un fel de a povesti cu totul originale in lansarea argumentelor. Era greu sã-l urmãresti la primele cuvinte, pentrucã intra direct in momentul culminant a ceeace vroia sã spunã.
   Într'o searã, de exemplu:
   - N'are Tara parlament! Ce ne facem, fratilor?!... Sau:
   - Pãi stii tu, mã, cine sânt eu?...
   Dupã aceste cuvinte începea sã ne descrie toatã fragilitatea oamenilor politici între cele douã rãsboaie, de o democratie ridicolã si demagogã. Si cu toate acestea imaginea acelei Românii trãeste ca ceva sfânt, in sufletele noastre, numai prin întregirea neamului într'o tarã unitã dupã veacuri de suferintã. 

El, Brâncusi, pe urmele destinului sãu, încã înainte de primul rãsboi mondial a plecat pe jos din Tarã luând-si in spinare tot pãmântul strãbunilor. Fiu de tãrani olteni, trebuia sã aducã in arta lui toatã vitalitatca folklorului românesc. Detesta vorbele goale, fãrã rost, si in special lingusirile. 

De aceea nu suporta nicio îngâmfare in jurul lui. Deseori ne oprea in gâtlej cuvintele gãunoase ce începeau sã iasã nesincere:
   - Taisez-vous, ne m'embêtez pas, ne dites pas des bêtises!.

Ii plãcea întotdeauna spontaneitatea, chiar dacã uneori nu era la la locul ei. Se stie cã, uneori, când cineva îi suna la usã, dupã ce-si fixa pãtrunzãtor vizitatorul, Brâncusi nu-l lãsa sã intre si, închizându-i usa in fatã, îi spunea:
   - Allez-vous-en, monsieur, vous êtes un matérialiste!...

Si când se însela cu prima impresie, iar in atelier in timp ce arãta lucrarile auzea superlative cam ca acestea: «Oh c'est superbe, c'est formidable, vous êtes vraiment un grand artiste», se supãra atât de mult ca invita vizitatorul sã-i pãrãseascã imediat atelierul.
   Brâncusi studia oamenii sãi in special dupã felul cum îi priveau lucrãrile, fãrã prea multe vorbe, care-l înfariau.
   Intr'o searã ne vorbea mult despre India, despre marii initiati si in sfârsit s'a oprit la Isus Cristos. Îsi conducea vorbirea senin, cu vocea lui mica. dar de o fermecãtoare claritate, odihnindu-si parcã ideile vaste pe fiecare cuvânt spus. 

Si deodatã, cand pronunta cuvântul lui Dumnezeu, usa s'a deschis brusc, speriindu-ne pe toti. Fãrã sã se miste, si-a continuat cu acelas calm povestirea pentru o altã bunã jumãtate de ceas in noaptea târzie. Iesit in curte, înainte de a închide usa, alb ca o bucatã de zahãr sclipitor cuprinsã de întuneric, ne-a salutat privindu-ne lung cu pãrinteascã bunãtate si cu un zâmbet de mosneag fericit:
   - Noapte bunã copii!...
   În ajunul Crãciunului am pregãtit bradul traditional. Un pom cu totul deosebit: nici o bomboanã, nici un cadou; numai niste lumânãri si câteva imagini sfinte pe care le culesesem în diferitele pelerinaje în douã zile mai senine pe timpul boalei. Mai pusesem în pom câteva fotografii ale rudelor noastre rãmase in România si ale unor copii nãscuti in exil. 
La piciorul pomului un cap de Crist, picturã in galben pe, care o incepusem la Amsterdarn, o continuasem la Lisieux si aveam s'o termin la Roma si Assisi. Seara pe la sapte Brâncusi a intrat si am cântat cu totii cântece de stea si colinde, cu ochii la lurnânãrile aprinse. De îndatã ce s'a retras, m'am intins in pat din cauza durerilor care cresteau mereu.

Spre orele 9 seara, artistii din Impasse Ronsin s'au întâlnit cu totii intr'un alt atelier: sarmale, costitã pe varzã - si multã veselie! 
De mai multe ori îl invitaserã pe Brâncusi, însã fãrã succes. Si dintr'odatã spre miezul noptii, o explozie de bucurie si strigãte fãcea sã se cutremure cartierul. Prietenul s'a precipitat in atelier urlându-mi la pat: Vino mã, vino imediat, Brâncusi e cu noi! Cântã, joacã, e formidabil!...
   Eu nu puteam sã mã ridic, durerile deveniserã insuportabile, mi-era teamã dela o clipa la alta de o perforatie. Spre orele 2 noaptea s'au întors prietenii si m'au gãsit in plinã crizã. Dupã câteva minute au adormit. In toiul durerilor sãlbatice, dupã multe rugãciuni, cu restul fortelor rãmase am invocat numele lui Isus. In aceeasi clipã durerile au dispãrut. Nu intelegeam nimic din ce se petrecea cu mine. 

Dat jos din pat, in întuneric, mã plimbam linistit prin atelier, apoi spre pomul de Crãciun. Gazdele dormeau deabinelea. O bucurie necunoscutã îmi invada corp si suflet. A doua zi, Crãciunul, mã duceam sã fac urãrile lui Brâncusi si sã-i multurnesc pentru toatã bunãtatea si îngrîjirile date. I-am povestit ceva din încercãrile grele ale noptii trecute.   M'a fixat si mi-a spus sã iau loc. Dupã olungã pauzã, în româneste:
   - Trebue sã muncesti mult, mult de tot. Sã arãti, tie in primui rând, si numai dupã aceea altora, ca in tine e ceva, cã ai ceva de spus. Suferã, suferã in tãcere, nu încerca sã te explici celorlalti. Încearcã sa trãiesti in liniste chiar si cele mai mari nedreptãti ce ti se fac. Sã suferi, sã suferi, numai suferinta iti va da fortã!...
   Dupã câteva clipe, termina cu aceste cuvinte pe care nu le pot uita:
   - Iubeste pe Dumnezeu, sã iubesti mult pe Dumnezeu. Tu trebuie sã-L iubesti cu aceastã credintã cã dacã cineva vreodatã îti întinde o bucatã de pâine otrãvitã, in clipa in care o primesti ea e purificatã de Dumnezeu si tu ai sã mãnânci pâine adevãratã si bunã.
   Eu îl priveam cu ochii in lacrimi. Mi-a intins mâna lui micã si tãbãcitã dc acizi si de munca grea a unei întregi vieti. A doua zi plecam spre Roma.


   A TREIA VIZITĂ. 

In Mai 1952 am fost la Barcelona cu ocazia Congresului Euharistic International. Dupã ce am vizitat Madridul si Toledo, trecând prin Lourdes m'am îndreptat spre Paris. Aici, in marea expozitie retrospectivã a lui Rouault l-am întâlnit pe secretarul general al Bienalei din Venetia, profesorul Rodolfo Pallucchini. 

Acesta îmi spunea cã nu primise niciodatã vreun rãspuns la repetatele si insistentele invitatii trimise lui Brâncusi pentru a-i organiza o mare expozitie retrospectivã la Venetia: «Încearcã si d-ta sã-l convingi.» 

Aflasem cã in ultimii ani maestrul nostru refuzase multe invitatii, chiar si pe a marelui seducãtor al artistilor de toate vârstele, Mr. Sandberg, directorul muzeului municipal din Amsterdam.
   Într'o searã, când pãrea mai bine dispus, Brâncusi continua amintirile tineretii. Profitand de atmosferã, prind putin curaj si-i transmit invitatia venetianului... Cine m'a pus?...
   - Qu'est-ce-que vous voulez, monsieur?... Allez-y, ne m'en parlez de ça!...
   Si s'a retras imediat, furios. Vreo douã zile n'a mai iesit din atelier. Într'o searã, apare jovial si începe:
   - Capo, capo!... Capooo!... Si râdea de data asta si din umeri. Se stie cã in Italia, de indatã ce ai trecut granita, unul din primele cuvinte ce auzi printre macazuri sau pe peron este: capo! Seful de garã se numeste capostazione. 
Dar titlul de capo se dã nu numai sefilor de întreprinderi sau birou, ci uneori italienii îl dau si inferiorilor in grad, iar câteodatã, ca sã se distreze si mai mult, chiar cersetorilor ce de ani de zile rãman credinciosi locului «profesional ». Si, ca sã ne întoarcem la Brâncusi: dupã ce a repetat de mai multe ori capo, capo, fãrã sa intelegem ceva, ne-a povestit cum prin 1912, dupã ce a vizitat Italia, in gara Rapallo vroia sã-si cumpere biletul de tren pentru Franta. 
Dã o monedã de 10 lire casierului si i se dã restul numai pentru cinci lire. Nu vorbea italieneste, dar o discutie s'a înflãcãrat repede in fata ghiseului si casierul strigã: Capo, capo... 

Apare politia gãrii, în confuzia creatã intervine un avocat care vorbeste frantuzeste si dupã mai multe discutii linisteste incidental, dupã ce tânãrul Brâncusi îi spusese cã mai bine se prãbuseste orasul decât sa plece cu impresia asta oribilã. In fond, ce se petrecuse in Italia putea sã se întâmple oriunde, - dar el a fost întotdeauna neînduplecat in hotãrîri: de atunci n'a mai intrat in Italia, si nici n'a vrut si expunã acolo.

   A PATRA VIZITĂ. 
În Mai 1954 primeam o medalie a orasului Paris din partea unei Societãti artistice. Era cea mai bunã ocazie sã revãd Franta si maestrul. L-am rugat pe Brâncusi si mã lase mai mult în atelierul lui. M'a lasat vreo douã ceasuri. La sfârsit apare si mã întreabã:
   - Ei, ai mai vãzut ceva?
   Nu stiam ce sã-i rãspund si m'am pomenit vorbindu-i asa: «Cred ca-mi va fi greu, maestre, ca de azi încolo sã pot privi sculpturi cu nasuri, cu urechi, mâini si picioare». Era evident cã vorbele mele îl multumiserã. Dar, pe când ne îndreptam spre iesire, un drãcusor era gata întreg în spatele meu: în loc sã ies, lungesc vorba, spunându-i cã încercasem sã mã apropii mai mult de paritatea operelor sale, dar cã mi-a fost greu în cele câteva schite fãcute ...
   - Quoi, tu as fait des croquis? fais-moi voir!
   S'a uitat tulburat la ele si apoi a inceput sa rupa paginile carnetului foaie dupã foaie cu o furie nemaivazuta, aruncandu-le bucatele in lada cu gunoi. Din fericire am rãmas calm, pãrându-mi rãu cã fãrã sã vreau îl suparasem. Dupa operatia asta rapida mi-a surîs:
   - Voilà, voilà tes dessins!...
   Cred ca, de calmul men, dracul a plesnit si el peste bucãtile de hârtie din gunoi. Despre întâmplarea asta, n'am mai vorbit niciodatã; dar am înteles cât de gelos era Brâncusi de lucrãrile lui, si cã n'ar fi permis nimãnui sã-i reproducã - nici chiar în fotografie - operele. Venind sã-l salut, l-am gãsit in fata atelicrului. Curãta curtea, gata sa dea foc frunzelor strânse'n cãpitã în fata lui Impasse Ronsin no 11. Aceasta este ultima imagine a maestrului.

ÎN TARÃ

   Constantin Brâncusi s'a nãscut la 21 Februarie 1876, in satul Hobita Pestisani, lângã Târgu Jiu. La cinci ani iesia cu oile la pãscut si-si petrecea vremea cu un briceag in mânã, încrustând bucãtele de lemn. Într'o bunã zi, la opt ani, dispare de acasã. Maicã-sa, dupã zile întregi de alergãturi, îl descoperã într'o boiangerie din Târgu-Tiu, mânjit de culori. 
Adus acasã, reia scoala, dar singura lui bucurie o gãsea tot pe coclauri, lângã oi, cu briceagul in mânã, la soarele si rãcoarea Carpatilor transilvãneni, «acolo unde iarba creste dulce ca mãtasea.» Asta insemna pentru Brâncusi pãmântul lui natal, cum avea sã-l descrie mai târziu prietenului Valentin Hugo, la Paris.

A continuat sã încrusteze lemnisoare, cu o îndemânare uimitoare, pânã la vârsta de 11 ani, când dispare din nou de acasã, iar de data asta pentru totdeauna, chemat de un destin cãruia nu-i putea rezista. Timp de câtiva ani, a lucrat într'un han la Craiova: fãcea de toate: spãla, servea lumea la tejghea, curãta, pregãtea bucãtãria. În aceastã vreme, pe la vreo paisprezece ani, reuseste sã câstige un rãmãsag, construind o vioarã din scândurelele unei lãzi de portocale, fierte in sacâz topit.

 Într'o searã, când hanul era aproape plin, îsi aratã isprava, si toti cercau sã se încerce vioara, însã nimeni nu se pricepea. A fost cãutat si adus la repezealã un tigan, care se uita cam lung si chiorâs la instrument, fiindu-i fricã sã nu-si batã lumea joc de el.

Tiganul, dupã mai multe ezitãri, pune in sfârsit vioara curioasã sub bãrbie si trage. Mergea strunã! În entuziasmul tuturor, un om de mare mimã, un oarecare Greceanu, fiind de fatã, presimte ingeniozitatea tânãrului, si se face luntre si punte ca sã-i obtinã o bursã la scoala de arte si meserii din Craiova. 
Dupã câtiva ani, Brâncusi terminã scoala cu primul premiu si trece la Bucuresti, unde se înscrie la scoala de arte si meserii. Câstigã, si aici bursa, diplomându-se in 1902 cu o lucrare ce avea sã-l impunã ca pe unul din cei mai buni sculptori români.

SPRE OCCIDENT

   La Bucuresti i se deschid frumoase perspective de lucru si succes. Brâncusi se ferea însã de succese usoare, urmându-si vocea destinului. In acelasi an 1902, sãrac, o ia pe jos spre Occident. Se opreste pentru câteva zile la Viena, apoi se îndreaptã spre Munchen; de aici trece în Elvetia, la Basel, unde se îmbolnãveste de tifos.

Este îngrijit de niste surori de caritate, cãrora le lasã un crucifix în pãmânt ars, din nefericire dispãrut. Continuã, tot pe jos, spre Paris, unde ajunge în 1904 si hotãrãste si se opreascã acolo pentru toatã viata. Se înscrie la Academia de Arte Frumoase, unde studiazã cu sculptorul Mercier. Ca sã poatã studia, spalã vasele într'un restaurant de lângã gara Montparnasse, si cu ocazia asta face portretul patronului restaurantului, Chartier. 
Lucrarea, prezentatã la Salonul Oficial, este expusã în rotonda centrala. Sculptorul Rodin doreste sa cunoascã personal pe tânãrul artist român si îl cheama sa lucreze în atelierul sãu. Brâncusi era mãgulit, dar, ascultator vocii secrete a propriului destin raspunde lui Rodin cu cuvintele ramase celebre: «Nimic nu creste sub copacii uriasi ». Presa Parisului semnaleaza succesul tânãrului sculptor. Brâncusi, însã, in loc sã profite de lauri, se retrage într'un atelier mic din Montparnasse si dispare complet din circulatie. Munceste mereu in singurãtate si sãrãcie. 
Trece printr'o grea crizã sufleteascã, in care, se pare, era dominat de cuvintele lui Descartes: «Ca sã ajungi la adevãr, e nevoie ca odatã in viatã sã te desparti de toate învãtãturile avute si sã reconstruiesti dela capãt si din temelii întregul sistem al propriilor cunostinte». În 1907, într'un acces de revoltã, tânãrul artist distruge aproape toate operele sale influentate de Rodin, orientându-si spiritul si toate fortele spre o nouã viziune a sculpturii. 
Prietenul sãu Paleologu descrie foarte bine singurãtatea lui, ostilã oricãrui succes pripit, cu însesi cuvintele auzite din gura lui Brâncusi: «Trebuie sã te smulgi mediului, lasitãtii prieteniilor, servitutii obiceiurilor, opiului ideilor si simtirilor, în care ti-ai fãcut culcus cald; sã fugi, si evadezi în altã lume, în necunoscut, în nevãzut, în nepipãit, în incert».
   În solitudinea lui, încãlzitã de prietenia lui Modigliani si Henri Satie, timp de paisprezece ani, din 1907 pânã în 1920, Brâncusi nu face nici o expozitie personalã la Paris, si creiazã in ordine aproape cronologicã urmãtoarele opere: «Muza adormitã», «Cap de copil», «Orgoliul», «Rugãciunea », «Sãrutul», «Mãiastra», «Cariatidele», «Prometeu», «Fântâna lui Narcis», «Primul pas», «Domnisoara Pogany», «Trei pinguini», «Fiul risipitor», «Noul nãscut», «Principesa X».

SCANDAL LA PARIS

   În anul 1920, artistul prezintã la Salonul Independentilor «Principesa X», de data asta convins cã are de spus un cuvânt nou. Marele Matisse viziteazã expozitia, si, dupã ce criticase ironic alte lucrãri, se opreste un moment in fata operei lui Brâncusi si o considerã pornograficã. Exclamatia trece din gurã in gurã, stârneste un scandal, care, ajuns in presã, nelinisteste pe directorul Salonului. Intervine politia, si opera e scoasã din Salon, ca fiind obscena. 
Ajungând scandalul la urechile lui Brâncusi, acesta, fãrã a da vreo explicatie cuiva, fãrã a face un proces, cum îl sfãtuiau Derain si altii, se închide in durerea lui si hotãrãste sã nu mai expunã niciodatã la Paris. Doamna Gibson imi povestea in 1960, in California, adevãrul, care i-a fost revelat de însusi Brâncusi cu privire la modul in care s'a nãscut aceastã operã. 

Aceastã principesã misterioasã a existat într'adevãr, si maestrul o vizita uneori, fermecat, dar si intimidat de frumusetea ei. În apartamentul ei somptuos, peretii erau aproape complet acoperiti de oglinzi, pânã ce si in sufragerie vedeai oglinzi, si-i placea, in timpul mesei, din când in când sã arunce câte-o privire spre ele.

Din prima schitã a lui Brâncusi se vede bine aeeastã atitudine de a se privi într'o oglindã. Acest desemn traseazã in putine linii opera in devenire, trecutã dintr'o variantã într'alta, spre o sintezã progresivã de sublimare, prin eliminarea tuturor elementelor, care deranjau o forma perfecta. Dupã acest scandal, mai izolat ca oricând, artistul nostru lucreazã in plinã maturitate la operele sale capitale. 

Între anii 1920 si 1925 apar una dupã alta: «Coloana fârã sfârsit», «Regele regilor», «Himera», «Adam si Eva», o altã variantã a «Domnisoarei Pogany», «Tors de adolescent », «Pestele» , «Cocosul », «Pasãrea galbenã», «Pasãrea de aur», «Pasãrea in spatiu», «Negresa blondã» si altele. Acestia sunt anii când noul sãu atelier din Impasse Ronsin 11 începe sã fie vizitat de iubitorii de artã si faima lui trece oceanul, spre Statele Unite ale Americii si spre America Latinã. În 1926 este invitat sã expunã la Galeria Brummer din New York.


ARTÃ SI VAMÃ

   Când lucrãrile sosesc la New York, isbucneste un alt scandal. Ofiterul dela vamã nu vrea sã considere opere de artã sculpturile, si le retine ca pe un pretext de contrabandã cu metal in Statele Unite. Vamesul, uitându-se cu coada ochiului la una din lucrãri si aflând dela Brâncusi cã era vorba de «Pasãrea in spatiu», exclamã: «Da' ce fel de pasãre o mai fi si asta? Dacã ar pune-o cineva într'un copac, nici un vânãtor n'ar trage in ea!». In fata unei asemenea observatii, sculptorul nostru renuntã si dea vreo explicatie si vamesul îi impune o taxa enormã. 
Începe in felul acesta între Brâncusi si serviciul american al vãmii din New York un mare proces, câstigat, dupã doi ani, de artist care era apãrat de câtiva avocati de seamã, încurajati de simpatia multor amatori de arta, europeni si americani. Între acestia, faimosul Arensberg, care-i va deveni cel mai important colectionar. In 1926, Arensberg prezintã lucrãrile cumpãrate dela Brâncusi la Art Club din Chicago, unde are loc o expozitie de mare succes.  O altã expozitie va avea loc tot la Galeria Brummer, in iarna 1933-34, când aproape toate lucrãrile au rãrnas in Statele Unite, împãrtite între muzee si colectionari.

   Reîntors la Paris, Brâncusi a fost invitat in Rornânia, de cãtre Ministrul Tãtãrãscu, unde, pe pãmântul natal, la Târgu-Jiu, trebuia sã se ridice «Coloana fãrã sfârsit», in otel. Tot acolo, a construit «Poarta sãrutului» la intrarea in parcul public. În parc, o mare masã rotundã de piatrã, cu scaunele formate din douã emisfere suprapuse; masa îi plãcea s'o nurneascã si «Masa zeilor». A fost invitat in India de un maharajah ca sã facã proectul unui «templu al meditatiei», care nu s'a realizat din diferite motive. Din nou la Paris, rãmâne absorbit de ultimele lucrãri, între altele «Broasca» si «Minunea».


Domnișoara Pogány, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită
 sursa: Wikipedia

O NOUĂ SCULPTURĂ

   În lumea artelor in Furopa, dar in special in Statele Llnite ale Americii, Brâncusi e considerat ca cel mai mare sculptor al timpului. Ajunge sã amintim ca prima salã dedicatã sculpturii contemporane in Muzeul de Artã Modernã dela Paris e ocupatã de o singurã operã: «Cocosul» lui Brâncusi. Domnisoara PoganyLa New York, in Muzeul Guggenheim, prima opera ce se vede la intrare este «Miracolul». 
Sala de onoare a Muzeului de Artã Modernã dela New York e rezervatã tot artistului nostru, prezent cu sapte lucrãri, printre care: «Pestele», «Pasãrea in spatiu», «Pasãrea mãiastrã», «Negresa blondã », si un fragment in lemn din «Coloana fãrã sfârsit». 

Iar in Muzeul de Artã dela Filadelfia, într'o salã imensã, colectia Arensberg adunã vreo douãzeci de lucrãri din perioada de aur a Maestrului: «Domnisoara Pogany», «Principesa X», «Pruncul», «Pasãrea Mãiastrã», «Prometeu», «Sãrutul», «Fiul risipitor», «Pasãrea în spatiu», «Vrãjitoarea», «Pinguinii» , etc. La Venetia, tot Brâncusi apare cel dintâi în fata vizitatorilor Galeriei Peggy Guggenheim cu «Pasãrea in spatiu» si «Pasãrea mãiastrã».
   Opera lui Brâncusi se îndreaptã spre omul spiritual, meditativ; spre acel om care, asaltat de orice fel de materialisme, încearcã astãzi sã supravietuiascã in Europa noastrã îmbãtrânitã. Profesorul si criticul italian Carlo Giulio Argan a sintetizat bine pozitia artistului: «Brâncusi este ultimul mare artist al evului mediu sau primul artist al unui nou ev, ce se anuntã ». 
Cercetãtorul de arta Michel Seuphor, in cartea lui «Sculptura acestui secol», punând accentul pe Brâncusi, pe care-l considerã cap de scoalã, asa începe capitolul rezervat lui: «Un om a fãcut o mare cãlãtorie, cu atât mai mare cu cât in bunã parte o fãcuse pe jos, ca sã descopere Parisul, dar a fost Parisul, care prin el descoperea noua sculpturã». 
Arta lui Brâncusi nu are nicio corespondentã cu asa zisa artã abstractã, pcntru cã poartã figuratia pc culmile conceptului, ale simbolului, ale sublimului, poate in acelasi fel cum - pe un alt plan - o ducea in picturã Paul Klee. Tot pe plan spiritual, Paul Klee, acest alt solitar, ne-a lãsat aceastã splendidã mãrturisire, demnã de un mare artist: «Eu sunt insesizabil în imanentã, pentrucã stau tot atât de bine fie cu cei morti fie cu cei ce încã nu s'au nãscut.
Poate ceva mai aproape de inima universului, dar încã destul de departe...!». Brâncusi spunea: «Când nu mai suntem copii, am si murit!». Iar altãdatã: «Când imi priviti opera, nu cãutati formule obscure sau mistere. Eu vã dau o bucurie curatã. Priviti operele pânã ce le veti vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu, le-au vãzut».

EUGEN DRÃGUTESCU

Revista Scriitorilor Români, Anul I, Nr. 1, Munchen 1962

sursa:
Pagina României Naționaliste

http://www.miscarea.net/brancusi-dragutescu-la-sase-ani.htm

Constantin Brâncuși

Diverse imagini

Masa Tacerii



sâmbătă, 1 februarie 2014

O sa fiu ars si cenusa imprastiata



O sa fiu ars si cenusa imprastiata from EVO TV on Vimeo.
Voi fi incinerat - Patria este tara in care mi-am facut inchisorile - Goma, birou de informatii funerare.

In pauzele de interviu am vizitat cimitirul Montparnasse. Am vrut sa vad mormintele lui Emil Cioran , Eugen Ionescu si Constantin Brancusi. La intrare, am primit gratuit o harta a cimitirului unde erau evidentiate mormintele personalitatilor. In serpuirea pe aleile impecabile am trecut pe langa cele ale lui Simone de Beauvoir, Beaudelaire si Guy de Maupassant. In fata mormantului lui Cioran am avut aceeasi senzatie pe care o am de fiecare data pe aleea scriitorilor din Cimitirul Bellu unde in aceeasi linie, Eminescu, Sadoveanu si Caragiale stau la picioarele tale. Este singura data cand ei stau la picioarele tale. Si totusi te simti atat de mic.

Sergiu Mihalcea: Cand dumneavoastra nu veti mai fi, va imaginati aici la Paris, in Montparnasse? Sper sa acceptati intrebarea...Sau in Romania?

Paul Goma: Accept intrebarea, dar nu probabilitatea? Daca este vorba de ramasitele mele umane, eu am scris-o si-n cartile mele...Eu stiu ca ieri ati fost la cimitirul Montparnasse sa vedeti mormintele lui Cioran, ale lui Ionescu...Nu, draga, la mine va fi ca le neoameni. Adica, daca mor, vorba cantecului, daca mor ca mine, am sa fiu ars si cenusa nici macar pastrata. O sa fie imprastiata.

- Sunteti sigur?

- Ce intrebare! Cica sunteti sigur. Bineinteles ca sunt sigur. Asta am scris-o si am lasat-o ca testament. Pentru ca: n-am tara, n-am mormintele parintilor...Am mai scris si n-are rost sa repet. Parintii mei au fost inmormantati in locuri diferite. Si nu mai au morminte. Au intervenit niste evenimente, nu neaparat politice, ci catastrofe naturale la Bucuresti. Dupa cutremur, Straulestiul unde era inmormantata maica-mea inainte de cutremur a fost devastat si nu s-a mai gasit mormantul. Tata a fost ingropat intr-un sat Vad, Fagaras, Poiana Narciselor, ei, si mormantul era prea langa alee, au largit aleea si "unde e Goma?" "nu mai e Goma!" Nici macar crucea nu mai este.

Deci eu nu am urme. Ce inseamna patrie? O definitie este unde sunt inmormantati ai tai! E, eu nu stiu unde sunt inmormantati ai mei.

- Sau "patria este acolo unde mi-am facut inchisorile" , cum spuneati intr-o carte!

- Sau asa. Aia ramane, ramane si-n cartile mele. In rest, unde sa ma puna. Pai, am locuit in Limba Romana... si nu-mi fac griji... De ce sa stau eu in cimitirul Montparnasse? Sa dea altora telefon. Am primit un telefon foarte nostim. "Aloo!"... In romaneste. "Sunteti scriitorul Paul Goma? Celebrul scriitoror Paul Goma?" "Da, spuneti, doamna!" "Stiti, v-am dat telefon sa va intreb: Stiti unde este mormantul lui Cioran?" "Doamna, stiu si spun!" Si i-am spus.

Asta o interesa, domne, mormantul lui Cioran!


 Scriitorul Paul Goma cu familia în orașul Paris

joi, 23 ianuarie 2014

Acasa la Paul Goma-Paris



Acasa la Paul Goma-Paris from EVO TV on Vimeo.

Sergiu Mihalcea: Domnule, Goma, dvs sunteți bucuros de oaspeți pentru ca sunteți la 2500 de km de București?

Paul Goma: Atâția sunt?

Sergiu Mihalcea:Da. Nu i-ați mai făcut de mult.

- Nu i-am mai făcut de când am plecat.

- Așteptați sa se facă o cifra rotunda sa veniți înapoi?

- Nu. Nu. Nu. Nu aștept sa se facă nimic. Eu aici în familia mea la Paris sunt în România. Sunt în România. Eu n-am plecat din România. Eu locuiesc în Limba Romana. Asta este tara mea.

- O sa strâmbe din nas intelectualii din România

- Ei, si?

- Un scriitor, in timp, va fi comentat si va ramane atat pentru opera cat si pentru viata sa? Intre opera si viata, in timp, va exista vreo diferenta?

-Bineinteles ca nu va exista vreo diferenta pentru ca dupa 50 sau 100 de ani de la moartea autorului in chestiune se va judeca altfel decat pasional , pe faza cum se spune. Cand unii trag, "domne' nu trebuie sa discutam viata lui ixulescu, ci doar opera, pentru ca a fost un mare poet, de pilda, Nichita Stanescu.

Ce sa mai vorbim de micile lui asa... sa vorbim de poezie! El a fost un mare poet". Dar peste 50 de ani se va discuta cu calm si cu dreptate despre integralitatea persoanei poetului sau artistului. Dar pana atunci mai e cale. Adica sa asteptam mai întâi sa murim si dupa aceea cei de dupa noi sa ne ia si sa ne comenteze daca or avea chef.

Un final sentimental - Paul Goma - Paris


Paul Goma, dosar penitenciar, 1958 (eliberare)


Un final sentimental - Paul Goma- Paris. from EVO TV on Vimeo.

Despartirea - Cat de mult doare "prea tarziu"? - Pentru unii poate merita acest interviu !

Finalul interviului cu Goma este unul dintre cele mai emotionante finaluri de interviu pe care le-am trait. Caci finalurile intodeauna le traiesti. Ii vedeam broboanele de sudoare care i se stransesera pe frunte. L-am intrebat retoric daca ar vrea sa vina cu noi in autocar, sa mergem in Romania. A spus ca e "prea tarziu" , incercand sa se destinda cu gluma uitatului la ceas. L-am intrebat daca doare acest "prea tarziu". I-am vazut lacrimile si am considerat ca e bine sa ma opresc.
A ramas acolo o durere pe care nu cuvintele o redau, ci tacerea! Acelasi sentiment l-am avut cand am pus ultima intrebare de interviu domnului Alexandru Paleologu cu cateva luni inainte sa se stinga din viata. "Si acum ce ramane, domnule Paleologu?" "Traieste, traieste toate clipele vietii cu bucurii si suferinte. Si tine minte, sa tii minte tot. Caci asta te ajuta la batranete." S-a ridicat cu greu, abia pasind. Sotia sa l-a luat de brat si au urcat treptele scarii interioare. O doamna si o umbra sclipitoare.

Domnul Paul Goma ne-a condus pana jos. Ne-am imbratisat. Cand a inchis portile cladirii in care locuia, cameramanul l-a pastrat in imagine: Goma in spatele gratiilor citadine urca niste scari spre inchisoarea personala plina cu carti. Sylvie Vartan canta pe fundal. L-a montaj am ales sa curga un citat care mi s-a parut atotcuprinzator asupra stilului Goma: "Am impuiat capul eventualului cititor, cu atatea biografisme, atatea amanunte, atatea fleacuri, care acum, in noul mileniu, si-au pierdut importanta...Ei,da: ii comunic prin scris lucruri straine lui, ba chiar daunator-cauzatoare, fiindca cititorul-nu-vrea-sa-stie-nimic, fiindca lui i-i frica, de moare, el vrea sa traiasca, fie si amnezic, nu sa piara, daca doamne-fereste deschide gura, vrea sa-si refaca viata, sa si-o faca altfel decat fusese sub comunisti."

Sergiu Mihalcea: Dupa trei zile petrecute alaturi de dumneavoastra, am ajuns la momentul in care trebuie sa va multumesc. Sper sa ne conduceti si pana jos , aici in cladirea aceasta proiectata de un arhitect care a construit si inchisori. Paradoxal locuiti si intr-o cladire creata de un arhitect de inchisori....

Paul Goma: Da. Philippon. A fost profesor la Facultatea de Arhitectura din Paris.

- Va multumesc. Si au meritat acesti 2500 de kilometri facuti pana aici.

- Nu stiu daca au meritat. Pentru unii poate da. Pentru mine a fost o bucurie. Si va urez ca aecst film sa fie difuzat.

- Si sper ca acesti 2500 de kilometri sa ii faceti si dvs inapoi.

- Da. Da.

-Da? Da?

-Eu sunt politicos. Trebuia sa ma uit la ceas, sa zic e cam tarziu acuma.

-Un singur lucru vreau sa va intreb la incheiere. Aveti asa senzatia sa va luati un bagajel cum ati fost obisnuit sa mergeti cu noi in autocar maine dimineata sa va intoarceti in Romania.

-Nuu. E prea tarziu.

-Doare acest "prea tarziu"?

-Bineinteles ca doare. Totul doare. E prea tarziu. Si mai ales ca tot ce aflu ce se intampla in Romania ma recomforteaza, ma recomforteaza e rau spus, in aceasta imagine groaznica cu Romania.

Paul Goma: O casa de refugiat


Paul Goma: O casa de refugiat from EVO TV on Vimeo.

Paul Goma. Lupta nu a incetat. Nu ne vom da mana.




Paul Goma. Lupta nu a incetat. Nu ne vom da mana. from EVO TV on Vimeo.

Sergiu Mihalcea:V-ați gândit vreodată ca Paul Goma și-a terminat în 89 ce a avut de luptat și ca, după aceea, revenim la împăcare, ce a fost a trecut și acum sa construim...

Paul Goma: O viata noua. Pai sigur ca da. O noua societate.

- Mai e loc de dusmanii?

- Nu e vorba de dusmanii, ca eu nu-i dusmanesc. Fata de fiecare din astia cu care m-am certat, ne-am balacarit cum se spune, nu a fost decat un sentiment de dezamagire si suferinta.

Pentru ca nu e usor sa constati! E ca in amor! Ca iubita ta e curva si zici o vreme, nu se poate, astea sunt zvonuri. Si te adresezi ei. Spune-mi, asigura-ma nu te-ai regulat cu ala! Ca nu mai inselat!

Si eu, am facut asa cu prietenii mei pentru ca eu nu ma supar fulgerator. Prima impresie e groaznica si, dupa, incep sa discut cu omul. Asculta, ma, eu am observat cutare lucru. Uite, ma, am auzit asta! Te rog spune-mi ce e adevarat? In momentele alte unii recunosc. Da, ma, recunosc, am avut o slabiciune si s-a intamplat.

Cinste lui!

Unui dintre ei a fost Paleologu! Alecu pe care unii l-au criticat ca e flusturatic, cutare, ma rog! Domne fiecare cum e natura si educatia! Insa, acest flusturatic, inca din 81 - 82 intamplator am aflat de la Monica Lovinescu si lucurile pot fi si spune ca le-am si scris in cartile mele...chiar m-am intrabat la un moment dat, ca puteam provoca invitatii pentru scriitori din Romania sa vina in Franta pentru o bursa.. Asa.
Si la un moment dat, zic: dar Paleologu? Ca știam ca Monica Lovinescu si el au fost prieteni din copilărie.
Si erau în bune relații. Ea mi-a spus atunci sub pecetea tainei si nu am spus nimic pana dupa 89: "uite, Alecu ne-a trimis vorba ca l-au agatat Securitatea si el nu vrea sa dea Securitatii nici un prilej de a turna". Atunci, cum sa spun, fara voce, i-am ridicat un imn de slava lui Alecu. Noi cati aram acolo, 3-4. Sotia mea, Virgil Ierunca si Monica.

Pe de alta parte, un alt prieten Marcel Petrisor care a facut puscarie de i-a iesit pe nas, in mai multe randuri. Ultima parte de detentie a facut-o la ingrozitoarea Sectie de Exterminare de la Jilava unde oamenii trebuiau sa moara. Da' nu repede. Unde a fost si Calciu. Si multe capatenii de la Pitesti, scapati, dar erau victime, nu turcani!

E, Marin Petrisor, ca si mine, a fost eliberat in 64, eu in 63, ca si mine in 65 am intrat din nou la facultate ca nu am avut voie pana atunci. Si bineinteles ca il hartuia Securitatea. La un moment dat, a fost si o complicatie ca se incurcase cu o femeie care era si maritata s-il turnase Securitatii ca are activitati, asa ca il re-arestasera dupa 65. Era o raritate sa te arestetze dupa 65.
M-au chemat si pe mine si eu am depus in favoarea bietului Marin Petrisor si i-au dat drumu. Au vazut si aia ca era o minciuna. Ma rog. Bon. Au mai trecut niste ani in care Marcel termina facultatea, dar nu prea statea pe acasa! Ca unii oameni care au stat mult inchisi era dromoman. Ii placea sa umble mult. Se trezea in Gara de Nord n si lua primul tren.

Si printre picaturi venea si pe la noi.(Pe vremea aceea, domnul Paul Goma locuia in Bucuresti) Statea o noapte, doua, apoi pleca. Atunci cand venea il primeam cu drag!

O perioada nu l-am mai vazut. Era ceva neobisnuit! Cand, il vad pe strada! Si vreau sa ii ies inainte, sa trec pe troatuarul unde era el. El retraverseaza. Eu am venit inapoi si l-am vazut. S-il intreb! Ce ti-au facut? Ca se vedea. Noi n-avem nevoie de multe cuvinte.

Asta iesea de acolo din "Fabrica" cum se spune. Il batusera de-l innebunisera.

Si numai noi stim cum te bateau Securistii. Pana la a te anihila. Pana a nu mai stii nici cum te cheama! Si el ranjea. Lasa-ma, ma, sa ma duc! Lasa-ma! Mai, Marcele, poti sa imi spui despre ce e vorba? Nu sa-mi povestesti! El: "Uite ce e! Eu pe la tine nu mai dau ca nu vreau sa am prilejul sa spun de tine ceva, fie si o minciuna! Te rog sa ma intelegi!

Mi s-a rupt inima!

Pe astia ii inteleg!

Eu nu stiu ce a suportat Alecu Paleologu. Probabil si el a fost chinut si adus in situatia de a...: "Da, domnule dau o hartie ca ala l-a injurat pe Ceausescu" pai si ce? Ala il injura si in public pe Ceausescu. Ca nu existau secrete! Ce secrete? Ca ala detine dolari. Aiurea, romanii se fereau ca de naiba de bancnotele astea. De multe ori credeau ca e provocare!

Deci, prietenii mei, ceilalti, in afara de astia, au fost oameni care m-ai lovit primii si au insistat si mi-au facut mult rau, foarte mult rau prin aceasta blocada a tacerii!

Paul Goma-Cantarul detinutilor politici



Paul Goma-Cantarul detinutilor politici from EVO TV on Vimeo.

Paul Goma: Noi, foștii deținuți politici, avem un alt criteriu de judecare al oamenilor. Cum se spune acum: "pai dovedește ca eu am fost turnător și ca te-am turnat!" Pai nu pot sa dovedesc. Nu am acces la Arhiva Securității.

Insa, exista anumite fapte pe care toata lumea penitenciara le stie! De pilda, dau un exemplu, am fost in domiciliu obligatoriu, vecin cu Printul Alexandru Sutu. Era ultimul mostenitor al Palatului Sutu, ala de langa Universitate care devenise Muzeul Buurestiului. E, asta nu facuse puscarie, dar pentru ca fusese un Sutu, i s-a dat de la inceput domiciliu obligatoriu.
Or, acest om care nu fusese condamnat pentru ca nu facuse nimic impotriva comunismului, el doar era un aristrocrat. Adica, din clasa exploatatoare, cum ziceau tovarasii nostri dragi, nu a avut voie sa se intoarca in Bucuresti.
Nu in palatul lui, ci in Bucuresti. Nu avea voie. Si ne-am intalnit odata in Gara de Nord, eu eram spre Ardeal ca acolo lucram la lopata, dar in sfarsit asta era alta chestie. Si a inceput sa planga bietul Sutu, zice: "Domnule, eu numai aici in Gara de Nord, am voie sa imi vad o matusa si un unchi. Nu ma lasa sa ies din Gara de Nord."

E, în acel timp, un alt deținut ca Ivasiuc, care fusese în lotul....era funcționar principal la Ambasada Americana, unde juca pe toate planurile. Ivasiuc era pluridisciplinar. Juca si pentru Securitate si pentru Americani și pentru cine-o fi.

Paul Goma: Cum m-au condamnat la tacere?


Paul Goma. Cum m-au condamnat la tacere? from EVO TV on Vimeo.

Eu știu ca am dreptate - Nu ma pot face auzit -Pintilie - Noica și Geniile

Paul Goma: O paranteza. Nu folositi cuvantul "opera" despre mine. Opera au doar mortii si Breban.

Sergiu Mihalcea: In scrierile dvs. Sunt aceste idei, ca Paul Goma a scris lucruri de memorialistica ce trebuiau sa apara dupa 50 de ani.

- Asta este altceva deja. Am zis de ce sa astept eu sa imi dea altii dreptate. Pentru ca eu stiu ca am dreptate, dar eu nu ma pot face auzit, deoarece toate canalele de comunicare sunt ocupate deja de baietii care inainte statusera pe burta, iar acum se ridicasera pe un soclu de monument.

Paul Goma: De cine va simtiti mai aproape? Cioran sau Ionescu?


Paul Goma: De cine va simtiti mai aproape? Cioran sau Ionescu? from EVO TV on Vimeo.

Emil Cioran - Eugen Ionescu - Mircea Eliade - O poveste inedita cu Cioran

Sergiu Mihalcea: Pentru ca ne aflam la Paris, de cine va simtiti mai apropiat? De Cioran, de Ionescu, de Eliade? Pentru ca mi-ati declarat ca sunt niste personaje care va atrag.

Paul Goma: Pe scurt, am si declarat. Foarte apropiat ma simt mereu de Ionescu. Foarte apropiat in sensul tandru ma simt de Eliade. Eliade avea o caldura sufleteasca nemaipomenita, pe care eu venind din Romania, din acea fojgaiala,din acea balta de trivialitate, de noroi, de injuraturi, m-a uluit! Preferintele mele mergeau catre acestia, dar nu catre Cioran! Dar de ce nu catre Cioran? Pentru ca de la inceput, cu Cioran as fi avut motiv de carlig, cum se spune.

Prima oara cand l-am intalnit de-altfel, in casa lui Stefan Baciu de la Paris, dupa cateva luni de la intalnirea noastra de la Viena, atunci l-am cunoscut pe Cioran. Monica Lovinescu ne-a prezentat si Cioran a zis: "Aaa, dumneata ai facut liceul la Sibiu." Am zis, da. "La Gheorghe Lazar!" Da. Eee, dintr-o data, toate nostalgiile au inceput sa lucreze. Si eu care ii cunosteam "scurta biografie" , ceea ce nu era cazul cu el, i-am spus mai mult ca tatal meu a fost invatator in Venetia de Jos."Aaaaa", a facut Cioran. Venetia de Jos este de fapt in judetul Fagaras. Acolo copilarise Cioran.

Monica Lovinescu imi dadea coate. Vedea ca Cioran s-a incalzit. Si zice: "Cand am fugit din Romania..." Barba. Nu fugise din Romania. Plecase ca orice om. Zice: "Am trecut din Iugoslavia in Italia." Era o minciuna. Dar, simpatica.
Asta face parte din folclorul "scriitornicesc". Zice: "Si am trecut clandestin la italieni, si cand mi-au cerut pasaportul...." (de asta m-a indus in eroare ca eu stiam ca e nascut in Rasinari) "Vamesul italian a spus, dar Venetia nu se scrie cu , ci cu . Si am ridicat asa din umeri. Adica, ce sa stiu eu, ca eu vin din orient. Si vamesul mi-a dat o hartioara in care a corectat si a pus un tampon ca nu este V-E-N-E-T-I-A ci e Venetia. Adica, el s-ar fi nascut la Venetia.

Paul Goma: Îi priveste pe românii care se considera frati ai lui Plesita



Paul Goma: "Ii priveste pe romanii care se considera frati ai lui Plesita from EVO TV on Vimeo.

Momentul socotelii - Cei care m-au bătut "apărau tara" beliților și securiștilor - Care patriotism?

Sergiu Mihalcea: A fost indarjirea dvs sa scrieti si sa repetati adevarul pe care l-ati trait?

Paul Goma: Pai, nu mi-a ajuns cat m-a batut!

- Ceea ce vorbeam si ieri, a fost ce a fost, acum hai sa punem cartile pe fata.

-Asta o spune Pacepa! Dar nu accept ca Sergiu Mihalcea sa aiba aceeasi idee.

- Eu am spus...

- Nu. In continuare. Te detasezi. Cum poate un om normal sa accepte un asemenea discurs? Adica, "eu, bestie, am omorat oameni", ca dobitocul asta s-a ocupat nu numai de noi cu Drepturile Omului, vorbesc de Plesita , ci in august s-a ocupat de mineri, a fost acolo cu represiunea. Si dupa ce el ne-a batut pe noi, cand sa vina momentul socotelii zice: "hai, gata! hai sa ne oprim ca e destul, sa nu mai vorbim despre asta, acuma e democratie, cum mi-a spus mie un prieten, Sergiu Mihalcea, zice e democratie in Romania...

- Aruncam o pastila.

- Si mai suntem indemnati sa ne avem ca fratii? Si mai fac apel, securistii, zic "toti suntem romani". Cum adica, Plesita si cu mine suntem romani in acelasi mod, domnule?

- Poate ca paradoxal, da.

- Poate ca nu. Poate ca nimic. In cazul asta eu declar ca nu sunt roman, daca Plesita este roman. Ii priveste pe acei romani, care se considera frati ai lui Plesita! Sa fie santosi. Si mai intervine constanta crestina. Ca suntem crestini. Sa ne iertam unii pe altii. Stai, domne, in primul rand ca eu nu sunt popa sa iti dau iertarea. Eu sunt o victima. NU vreau sa iti tai capul, dar vreau sa aud marturisirea ca ai facut rau. Si atata timp cat aud ca ti-ai aparat patria...care patrie? Patria ta a securistilor si a belistilor. Care ne-au incalecat timp de 40 de ani. Asta a fost patria pe care ai aparat-o. Ca ei nu au fost in stare sa prinda un spion rus. Marea securitate care avea o armata. Si atunci, ce pazeau ei? Ei pazeau inauntru, pazeau patria de noi astia care din cand in cand "domnule, da ma doare, domnule dar n-am paine, n-avem lumina, n-avem cutare. Pe noi ne pedepsea. Si asta numeste el patriotism?

Neg legitimitatea aparitiei in public a unor criminali care nu au fost judecati!

Paul Goma: Am fost fericit in nefericire!



Paul Goma: Am fost fericit in nefericire! from EVO TV on Vimeo.
La 5 ani in refugiu - Tatal declarat mort - Libertatile unui "orfanel" - Intoarcerea fara stire a tatalui

Aveti in fata un disident! Aceasta este calitatea domnului Paul Goma in afara aceleia de scriitor. In 2010, un disident scriitor precum Liu Xiaobo a primit Premiul Nobel pentru Pace. In conditiile in care China continua si azi sa fie un imperiu comunist. Dar trecerea Romaniei la capitalism a lasat in incertitudine publica anumite personalitati ale Romaniei.

Sergiu Mihalcea: Ati avut o copilarie...

Paul Goma: ...Fericita.

- A fost o copilarie nefericita, domnule Goma.

- Nu, nu, nu. N-a fost deloc nefericita. A fost o copilarie turmentata.

- Un copil care a plecat la 5 ani in refugiu, tatal i-a fost deportat...

- Eu inteleg ce vreti sa spuneti...

-...Ati venit intr-o tara unde trebuia sa traiti intr-un fel. Si dvs o considerati fericita!

- Cine mi-a citit cartile o sa fie plictisit ca repet un lucru. Este adevarat ca copilaria mea, dar nu numai copilaria mea ca eu sunt unul dintre cele doua trei milioane de minoritari, cum ne spusese Coposu, dintre cei romanofoni cum ne zisese Zoe Petre, care au suferit aceste povesti. Ma rog. Insa, eu copil fiind, eu am fost fericit in nefericire. Am mai scris asta. Eu devenisem orfan si ii facusem mormant tatei.

- Sa specificam, in perioada in care tatal dvs a fost arestat, dus in Siberia venise vestea ca murise.

-Venise vestea ca cineva l-ar fi vazut rupt de o bomba intr-un lagar in care rusii il lichidasera.

-Si dupa cati ani a venit de fapt tatal dvs acasa?

- Dupa trei ani, a venit ca prizonier sovietic in Romania.

- Si cum ati primit vestea?

- Da, draga dar sunt cartile mele!

- Eu va intreb.

- Am primit-o. Nu stiu cum am primit-o. Eu atunci eram fericit si am fost nefericit ca am din nou tata. Pentru ca eu ca orfanel aveam dreptul la toate prostiile si nu eram pedepsit cu nimica. Si mai ales sa pun mana pe fete, pe femei. Asta era gandirea copilului. Dupa aceea, toate nefericirile care au venit. Toate nenorcirie, faptul ca ne-am refugiat in Ardeal, nu a fost o mare tragedie. Pentru parintii mei, da! Ca ei veneau din alta lume, cu alta limba, cu alte obiceiuri.