marți, 30 decembrie 2014

SPOVEDANIE


Peste măsură de arzătoare și grele
sunt, Doamne al cerurilor, păcatele mele...
În loc să fac pe craiul, pe-apucate,
după Cosânzene cu poale-nvoburate,
eu m-am întors cu gând, cu ochi și urechi
spre Roma Măririlor noastre străvechi;
spre singura cale ce deschisă rămâne
spre zările limpezi ale lumii de mâine
și nu spre greco-bulgărime - ai căror păduratici clerici
graiul ne-alungară din mânăstiri și biserici,
să crească codrii fără fund și de graniți de...
între noi și străbuni,
cu cei cu noi de un sânge și de o lege
să nu ne mai putem nicicând înțelege,
să plătim cu aur întoarse cuvinte
să nu ne mai aducem de Roma aminte...
ca așa să ne poată înstrăina și desparte
și cu ziduri de neguri de muțenie și moarte
și nici de acel neam năzdrăvan
ce ni  l-a dat pe Traian.
ce-n sângele nostru trăiește mereu
din zorile albe ale neamului meu,
care tată ne e fără de seamă, cum Roma ne e mamă!
Și-n loc să mă încânt de Rasputini muscălești
mă zbuciumă visul unui nou București,
și-al unei noi patrii, fără mânăstiri închinate
și fără hoți de cai în vlădicești palate.
Cu neamul mă-nvolbur din adânc în adânc
și-n neam eu mă desânc și mă-nstânc,
ca-ntr-un sarcrofag, între ai mei să mă-ngrop
într-o  Romă de fulgere prin potop de potop.

Spre Roma sfântului Petru de-acum
al gândului zbor fremătând mi-l îndrum,
și dacă prin asta am căzut în păcat,
jur, neam al meu pe tine, s-o fac neâcetat
pân-ce noaptea cea din urmă și-o lăsa
pătura neagră peste fruntea mea.

de Aron Cotruș

 Aron Cotruș  împreună cu prietenii depune o coroană de flori în Spania la Majadahonda în memoria a doi eroi români care au
luptat contra hoardelor bolșevice care au invadat acest sanctuar al Creștinătății.





vineri, 28 martie 2014

Amintiri despre sculptorul Constantin Brâncuși



Când încerci evocarea oamenilor mari cunoscuti mai îndeaproape, esti tentat uneori sã le împrumuti cuvinte pe care ei nu le-au pronuntat. Poate, pentrucã în felul acesta ai iluzia de a-i mãri si mai mult, sau - cine stie? - pentru a cãta sã te mãresti pe tine însuti! -fãrã a-ti da seama cã orice deformare a adevãrului dãuneazã în special marilor spirite, - asa cum, printre ele, îl considerãm pe sculptorul nostru Constantin Brâncusi. Voi încerca în aceste amintiri sã reconstitui cele patru întâlniri pe care le-am avut la Paris în l946, 1949, 1952 si, însfârsit, trei ani înainte de moartea maestrului, in 1954.

   PRIMA VIZITĂ.

In Octombrie 1946, lăsam Roma cu pictorul Scarpitta. Plecam amândoi spre Olanda, invitati acolo de un prieten comun spre a organiza o expozitie la Amsterdam. Hotãrîsem sã ne oprim o sãptãmânã la Paris ca sã vedem metropola artistilor. Aveam în program vizitarea atelierului lui Brâncusi si revederea profesorului N. T. Herescu, pe care-l cunoscusem la Bucuresti pe vremea când conducea, cu binecunoscuta-i mãestrie, Societatea Scriitorilor Români. 

Tineam deasemeni sa gãsesc pe Eugen Ionescu, al cãrui nume îl cunosteam din tarã pe vremea studiilor in Capitalã; aveam sã-l cunosc într'un total anonimat, muncind mult pe pãmântul francez pentru pregãtirea viitorului sãu succes in teatru.

  Pentru a vizita pe Brâncusi, ne-am coborît la, statia de metrou Pasteur si, apucând pe rue de Vaugirard, la câtiva pasi am gãsit Impasse Ronsin. Abia intrati pe fundãturã, mi-aduc bine aminte de impresia puternicã a primului rnornent, gãsindu-ma in fata unor vechi ziduri negre si spãlãcite: vedeam Parisul pentru prima oarã, si aveam cu toaste acestea irnpresia, mai mult, o fulgerãtoare certidutine, ca acele locuri le cunoscusem odatã. 

La capãtul fundãturii, pe stânga, la numãrul 11, am intrat intr'o curte vastã, plinã de ateliere si verdeatã. In mijlocul Montparnasului, o liniste adâncã ne-a cuprins. Un pictor, care tocmai iesea din atelierul lui, ne-a indicat, fãrã un cuvânt, atelierul mare din mijloc si usa de intrare. 
Am tras de sfoarã si, in locul unei sonerii sau clopotel, a rãspuns un singur sunet lung de o claritate argintie, care-si rãspândea vibratiile pânã a se pierde cu încetul in linistea dimprejur. Usa se deschide încet si un bãtrânel îmbrãcat in alb, cu barbã albã, ne fixeazã sever cu ochi vii si pãtrunzãtori. O adevãratã aparitie biblica. Dupã o clipã de ezitare, ne surâde:
   - «Entrez, rnessieurs!»...
Un imens atelier, si el vãruit, in care Coloana fãrã sfârsit se repeta in diferite mãrimi in lemn si gips: era prima imagine ce ni se prezenta in fata ochilor. Incet, încet, se desprind din multimea lucrãrilor, Pasãrea, Pasãrea Mãiastrã, repetate de trei-patru ori in diferite mãrimi, si materiale. 

In goana privirilor ce se entuziasmau, apare, ascuns dupã usã, un pat modest, in contrast cu uriasele roti de moarã robuste pe care sunt asezate Leda, Foca, Noul Nãscut, Pestele si alte lucrãri împrãstiate pretutindeni in vastitatea spatiului. Adresând maestrului de câteva ori cuvântul in româneste, îmi rãspundea mereu in francezã. 

Vroia sa stie ce facem la Paris si încotro mergem. Cunostea Olanda, unde expusese cu ani in urmã. Apoi, fãrã sã spunã un cuvânt, s'a apropiat de Leda care începea sã se animeze. Opera auritã se învârtea încetisor in fata ochilor nostri. 

O vieatã supranaturala pãrea cã se desfãsoarã in fata ochilor, dintr'o lume fantastica. Ca o oglindã magicã, învârtindu-se, Leda absorbea in puritatea formelor si respingea toate imaginile atelierului. Era o viziune paradisiacã ce ne umplea de o bucurie nouã, neîntâlnitã pânã atunci in atelierul vreunui artist. Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse bine si cãruia-i fusese un drag prieten. 

La un moment dat, Brâncusi ne-a pus intr'o grea confuzie. Ne vorbea de o invazie de muste care ameninta umanitatea. Dar noi n'am înteles despre ce fel de muste vorbea si nici când aceastã invazie va avea loc. Înainte de a pãrãsi atelierul, am cerut permisiunea de a mai suna odatã. Soneria îmi apãrea de data asta deasupra usii: era vorba de un disc aurit, iar un ciocãnel îl lovea in plin centru când trãgeai de sfoarã. De data asta Brâncusi, surâzand, mi-a rãspuns pentru prima oarã in româneste:
   - «Sunã-mã, dacã-ti place!»...
   Am iesit din atelierul maestrului cu impresii de neuitat.

   A DOUA VIZITĂ. 

Întorcându-mă din Olanda, unde rãmãsesem trei ani, in drum spre Italia m'am oprit la Paris ca sa revãd maestrul drag. Eram gãzduit de un coleg de Belle Arte dela Bucuresti, care avea atelierul vis-a-vis de al lui Brâncusi.

   Eram rãu bolnav de ulcer. Nu vreau sa insist asupra bunãtãtii pãrintesti a lui Brâncusi care de multe ori, personal se ducea sã cumpere alimentele necesare boalei in tratament. As vrea mai curând sã mã opresc la vizitele pe care maestrul ni le fãcea deseori seara. 

Lângã usã, se gãsea un scaun rezervat lui. Intra, se aseza încet si dupã câteva momente de liniste începea povestirile sale, aproape totdeauna cu un surâs bine ascuns in barbã. Avea o inteligentã si un fel de a povesti cu totul originale in lansarea argumentelor. Era greu sã-l urmãresti la primele cuvinte, pentrucã intra direct in momentul culminant a ceeace vroia sã spunã.
   Într'o searã, de exemplu:
   - N'are Tara parlament! Ce ne facem, fratilor?!... Sau:
   - Pãi stii tu, mã, cine sânt eu?...
   Dupã aceste cuvinte începea sã ne descrie toatã fragilitatea oamenilor politici între cele douã rãsboaie, de o democratie ridicolã si demagogã. Si cu toate acestea imaginea acelei Românii trãeste ca ceva sfânt, in sufletele noastre, numai prin întregirea neamului într'o tarã unitã dupã veacuri de suferintã. 

El, Brâncusi, pe urmele destinului sãu, încã înainte de primul rãsboi mondial a plecat pe jos din Tarã luând-si in spinare tot pãmântul strãbunilor. Fiu de tãrani olteni, trebuia sã aducã in arta lui toatã vitalitatca folklorului românesc. Detesta vorbele goale, fãrã rost, si in special lingusirile. 

De aceea nu suporta nicio îngâmfare in jurul lui. Deseori ne oprea in gâtlej cuvintele gãunoase ce începeau sã iasã nesincere:
   - Taisez-vous, ne m'embêtez pas, ne dites pas des bêtises!.

Ii plãcea întotdeauna spontaneitatea, chiar dacã uneori nu era la la locul ei. Se stie cã, uneori, când cineva îi suna la usã, dupã ce-si fixa pãtrunzãtor vizitatorul, Brâncusi nu-l lãsa sã intre si, închizându-i usa in fatã, îi spunea:
   - Allez-vous-en, monsieur, vous êtes un matérialiste!...

Si când se însela cu prima impresie, iar in atelier in timp ce arãta lucrarile auzea superlative cam ca acestea: «Oh c'est superbe, c'est formidable, vous êtes vraiment un grand artiste», se supãra atât de mult ca invita vizitatorul sã-i pãrãseascã imediat atelierul.
   Brâncusi studia oamenii sãi in special dupã felul cum îi priveau lucrãrile, fãrã prea multe vorbe, care-l înfariau.
   Intr'o searã ne vorbea mult despre India, despre marii initiati si in sfârsit s'a oprit la Isus Cristos. Îsi conducea vorbirea senin, cu vocea lui mica. dar de o fermecãtoare claritate, odihnindu-si parcã ideile vaste pe fiecare cuvânt spus. 

Si deodatã, cand pronunta cuvântul lui Dumnezeu, usa s'a deschis brusc, speriindu-ne pe toti. Fãrã sã se miste, si-a continuat cu acelas calm povestirea pentru o altã bunã jumãtate de ceas in noaptea târzie. Iesit in curte, înainte de a închide usa, alb ca o bucatã de zahãr sclipitor cuprinsã de întuneric, ne-a salutat privindu-ne lung cu pãrinteascã bunãtate si cu un zâmbet de mosneag fericit:
   - Noapte bunã copii!...
   În ajunul Crãciunului am pregãtit bradul traditional. Un pom cu totul deosebit: nici o bomboanã, nici un cadou; numai niste lumânãri si câteva imagini sfinte pe care le culesesem în diferitele pelerinaje în douã zile mai senine pe timpul boalei. Mai pusesem în pom câteva fotografii ale rudelor noastre rãmase in România si ale unor copii nãscuti in exil. 
La piciorul pomului un cap de Crist, picturã in galben pe, care o incepusem la Amsterdarn, o continuasem la Lisieux si aveam s'o termin la Roma si Assisi. Seara pe la sapte Brâncusi a intrat si am cântat cu totii cântece de stea si colinde, cu ochii la lurnânãrile aprinse. De îndatã ce s'a retras, m'am intins in pat din cauza durerilor care cresteau mereu.

Spre orele 9 seara, artistii din Impasse Ronsin s'au întâlnit cu totii intr'un alt atelier: sarmale, costitã pe varzã - si multã veselie! 
De mai multe ori îl invitaserã pe Brâncusi, însã fãrã succes. Si dintr'odatã spre miezul noptii, o explozie de bucurie si strigãte fãcea sã se cutremure cartierul. Prietenul s'a precipitat in atelier urlându-mi la pat: Vino mã, vino imediat, Brâncusi e cu noi! Cântã, joacã, e formidabil!...
   Eu nu puteam sã mã ridic, durerile deveniserã insuportabile, mi-era teamã dela o clipa la alta de o perforatie. Spre orele 2 noaptea s'au întors prietenii si m'au gãsit in plinã crizã. Dupã câteva minute au adormit. In toiul durerilor sãlbatice, dupã multe rugãciuni, cu restul fortelor rãmase am invocat numele lui Isus. In aceeasi clipã durerile au dispãrut. Nu intelegeam nimic din ce se petrecea cu mine. 

Dat jos din pat, in întuneric, mã plimbam linistit prin atelier, apoi spre pomul de Crãciun. Gazdele dormeau deabinelea. O bucurie necunoscutã îmi invada corp si suflet. A doua zi, Crãciunul, mã duceam sã fac urãrile lui Brâncusi si sã-i multurnesc pentru toatã bunãtatea si îngrîjirile date. I-am povestit ceva din încercãrile grele ale noptii trecute.   M'a fixat si mi-a spus sã iau loc. Dupã olungã pauzã, în româneste:
   - Trebue sã muncesti mult, mult de tot. Sã arãti, tie in primui rând, si numai dupã aceea altora, ca in tine e ceva, cã ai ceva de spus. Suferã, suferã in tãcere, nu încerca sã te explici celorlalti. Încearcã sa trãiesti in liniste chiar si cele mai mari nedreptãti ce ti se fac. Sã suferi, sã suferi, numai suferinta iti va da fortã!...
   Dupã câteva clipe, termina cu aceste cuvinte pe care nu le pot uita:
   - Iubeste pe Dumnezeu, sã iubesti mult pe Dumnezeu. Tu trebuie sã-L iubesti cu aceastã credintã cã dacã cineva vreodatã îti întinde o bucatã de pâine otrãvitã, in clipa in care o primesti ea e purificatã de Dumnezeu si tu ai sã mãnânci pâine adevãratã si bunã.
   Eu îl priveam cu ochii in lacrimi. Mi-a intins mâna lui micã si tãbãcitã dc acizi si de munca grea a unei întregi vieti. A doua zi plecam spre Roma.


   A TREIA VIZITĂ. 

In Mai 1952 am fost la Barcelona cu ocazia Congresului Euharistic International. Dupã ce am vizitat Madridul si Toledo, trecând prin Lourdes m'am îndreptat spre Paris. Aici, in marea expozitie retrospectivã a lui Rouault l-am întâlnit pe secretarul general al Bienalei din Venetia, profesorul Rodolfo Pallucchini. 

Acesta îmi spunea cã nu primise niciodatã vreun rãspuns la repetatele si insistentele invitatii trimise lui Brâncusi pentru a-i organiza o mare expozitie retrospectivã la Venetia: «Încearcã si d-ta sã-l convingi.» 

Aflasem cã in ultimii ani maestrul nostru refuzase multe invitatii, chiar si pe a marelui seducãtor al artistilor de toate vârstele, Mr. Sandberg, directorul muzeului municipal din Amsterdam.
   Într'o searã, când pãrea mai bine dispus, Brâncusi continua amintirile tineretii. Profitand de atmosferã, prind putin curaj si-i transmit invitatia venetianului... Cine m'a pus?...
   - Qu'est-ce-que vous voulez, monsieur?... Allez-y, ne m'en parlez de ça!...
   Si s'a retras imediat, furios. Vreo douã zile n'a mai iesit din atelier. Într'o searã, apare jovial si începe:
   - Capo, capo!... Capooo!... Si râdea de data asta si din umeri. Se stie cã in Italia, de indatã ce ai trecut granita, unul din primele cuvinte ce auzi printre macazuri sau pe peron este: capo! Seful de garã se numeste capostazione. 
Dar titlul de capo se dã nu numai sefilor de întreprinderi sau birou, ci uneori italienii îl dau si inferiorilor in grad, iar câteodatã, ca sã se distreze si mai mult, chiar cersetorilor ce de ani de zile rãman credinciosi locului «profesional ». Si, ca sã ne întoarcem la Brâncusi: dupã ce a repetat de mai multe ori capo, capo, fãrã sa intelegem ceva, ne-a povestit cum prin 1912, dupã ce a vizitat Italia, in gara Rapallo vroia sã-si cumpere biletul de tren pentru Franta. 
Dã o monedã de 10 lire casierului si i se dã restul numai pentru cinci lire. Nu vorbea italieneste, dar o discutie s'a înflãcãrat repede in fata ghiseului si casierul strigã: Capo, capo... 

Apare politia gãrii, în confuzia creatã intervine un avocat care vorbeste frantuzeste si dupã mai multe discutii linisteste incidental, dupã ce tânãrul Brâncusi îi spusese cã mai bine se prãbuseste orasul decât sa plece cu impresia asta oribilã. In fond, ce se petrecuse in Italia putea sã se întâmple oriunde, - dar el a fost întotdeauna neînduplecat in hotãrîri: de atunci n'a mai intrat in Italia, si nici n'a vrut si expunã acolo.

   A PATRA VIZITĂ. 
În Mai 1954 primeam o medalie a orasului Paris din partea unei Societãti artistice. Era cea mai bunã ocazie sã revãd Franta si maestrul. L-am rugat pe Brâncusi si mã lase mai mult în atelierul lui. M'a lasat vreo douã ceasuri. La sfârsit apare si mã întreabã:
   - Ei, ai mai vãzut ceva?
   Nu stiam ce sã-i rãspund si m'am pomenit vorbindu-i asa: «Cred ca-mi va fi greu, maestre, ca de azi încolo sã pot privi sculpturi cu nasuri, cu urechi, mâini si picioare». Era evident cã vorbele mele îl multumiserã. Dar, pe când ne îndreptam spre iesire, un drãcusor era gata întreg în spatele meu: în loc sã ies, lungesc vorba, spunându-i cã încercasem sã mã apropii mai mult de paritatea operelor sale, dar cã mi-a fost greu în cele câteva schite fãcute ...
   - Quoi, tu as fait des croquis? fais-moi voir!
   S'a uitat tulburat la ele si apoi a inceput sa rupa paginile carnetului foaie dupã foaie cu o furie nemaivazuta, aruncandu-le bucatele in lada cu gunoi. Din fericire am rãmas calm, pãrându-mi rãu cã fãrã sã vreau îl suparasem. Dupa operatia asta rapida mi-a surîs:
   - Voilà, voilà tes dessins!...
   Cred ca, de calmul men, dracul a plesnit si el peste bucãtile de hârtie din gunoi. Despre întâmplarea asta, n'am mai vorbit niciodatã; dar am înteles cât de gelos era Brâncusi de lucrãrile lui, si cã n'ar fi permis nimãnui sã-i reproducã - nici chiar în fotografie - operele. Venind sã-l salut, l-am gãsit in fata atelicrului. Curãta curtea, gata sa dea foc frunzelor strânse'n cãpitã în fata lui Impasse Ronsin no 11. Aceasta este ultima imagine a maestrului.

ÎN TARÃ

   Constantin Brâncusi s'a nãscut la 21 Februarie 1876, in satul Hobita Pestisani, lângã Târgu Jiu. La cinci ani iesia cu oile la pãscut si-si petrecea vremea cu un briceag in mânã, încrustând bucãtele de lemn. Într'o bunã zi, la opt ani, dispare de acasã. Maicã-sa, dupã zile întregi de alergãturi, îl descoperã într'o boiangerie din Târgu-Tiu, mânjit de culori. 
Adus acasã, reia scoala, dar singura lui bucurie o gãsea tot pe coclauri, lângã oi, cu briceagul in mânã, la soarele si rãcoarea Carpatilor transilvãneni, «acolo unde iarba creste dulce ca mãtasea.» Asta insemna pentru Brâncusi pãmântul lui natal, cum avea sã-l descrie mai târziu prietenului Valentin Hugo, la Paris.

A continuat sã încrusteze lemnisoare, cu o îndemânare uimitoare, pânã la vârsta de 11 ani, când dispare din nou de acasã, iar de data asta pentru totdeauna, chemat de un destin cãruia nu-i putea rezista. Timp de câtiva ani, a lucrat într'un han la Craiova: fãcea de toate: spãla, servea lumea la tejghea, curãta, pregãtea bucãtãria. În aceastã vreme, pe la vreo paisprezece ani, reuseste sã câstige un rãmãsag, construind o vioarã din scândurelele unei lãzi de portocale, fierte in sacâz topit.

 Într'o searã, când hanul era aproape plin, îsi aratã isprava, si toti cercau sã se încerce vioara, însã nimeni nu se pricepea. A fost cãutat si adus la repezealã un tigan, care se uita cam lung si chiorâs la instrument, fiindu-i fricã sã nu-si batã lumea joc de el.

Tiganul, dupã mai multe ezitãri, pune in sfârsit vioara curioasã sub bãrbie si trage. Mergea strunã! În entuziasmul tuturor, un om de mare mimã, un oarecare Greceanu, fiind de fatã, presimte ingeniozitatea tânãrului, si se face luntre si punte ca sã-i obtinã o bursã la scoala de arte si meserii din Craiova. 
Dupã câtiva ani, Brâncusi terminã scoala cu primul premiu si trece la Bucuresti, unde se înscrie la scoala de arte si meserii. Câstigã, si aici bursa, diplomându-se in 1902 cu o lucrare ce avea sã-l impunã ca pe unul din cei mai buni sculptori români.

SPRE OCCIDENT

   La Bucuresti i se deschid frumoase perspective de lucru si succes. Brâncusi se ferea însã de succese usoare, urmându-si vocea destinului. In acelasi an 1902, sãrac, o ia pe jos spre Occident. Se opreste pentru câteva zile la Viena, apoi se îndreaptã spre Munchen; de aici trece în Elvetia, la Basel, unde se îmbolnãveste de tifos.

Este îngrijit de niste surori de caritate, cãrora le lasã un crucifix în pãmânt ars, din nefericire dispãrut. Continuã, tot pe jos, spre Paris, unde ajunge în 1904 si hotãrãste si se opreascã acolo pentru toatã viata. Se înscrie la Academia de Arte Frumoase, unde studiazã cu sculptorul Mercier. Ca sã poatã studia, spalã vasele într'un restaurant de lângã gara Montparnasse, si cu ocazia asta face portretul patronului restaurantului, Chartier. 
Lucrarea, prezentatã la Salonul Oficial, este expusã în rotonda centrala. Sculptorul Rodin doreste sa cunoascã personal pe tânãrul artist român si îl cheama sa lucreze în atelierul sãu. Brâncusi era mãgulit, dar, ascultator vocii secrete a propriului destin raspunde lui Rodin cu cuvintele ramase celebre: «Nimic nu creste sub copacii uriasi ». Presa Parisului semnaleaza succesul tânãrului sculptor. Brâncusi, însã, in loc sã profite de lauri, se retrage într'un atelier mic din Montparnasse si dispare complet din circulatie. Munceste mereu in singurãtate si sãrãcie. 
Trece printr'o grea crizã sufleteascã, in care, se pare, era dominat de cuvintele lui Descartes: «Ca sã ajungi la adevãr, e nevoie ca odatã in viatã sã te desparti de toate învãtãturile avute si sã reconstruiesti dela capãt si din temelii întregul sistem al propriilor cunostinte». În 1907, într'un acces de revoltã, tânãrul artist distruge aproape toate operele sale influentate de Rodin, orientându-si spiritul si toate fortele spre o nouã viziune a sculpturii. 
Prietenul sãu Paleologu descrie foarte bine singurãtatea lui, ostilã oricãrui succes pripit, cu însesi cuvintele auzite din gura lui Brâncusi: «Trebuie sã te smulgi mediului, lasitãtii prieteniilor, servitutii obiceiurilor, opiului ideilor si simtirilor, în care ti-ai fãcut culcus cald; sã fugi, si evadezi în altã lume, în necunoscut, în nevãzut, în nepipãit, în incert».
   În solitudinea lui, încãlzitã de prietenia lui Modigliani si Henri Satie, timp de paisprezece ani, din 1907 pânã în 1920, Brâncusi nu face nici o expozitie personalã la Paris, si creiazã in ordine aproape cronologicã urmãtoarele opere: «Muza adormitã», «Cap de copil», «Orgoliul», «Rugãciunea », «Sãrutul», «Mãiastra», «Cariatidele», «Prometeu», «Fântâna lui Narcis», «Primul pas», «Domnisoara Pogany», «Trei pinguini», «Fiul risipitor», «Noul nãscut», «Principesa X».

SCANDAL LA PARIS

   În anul 1920, artistul prezintã la Salonul Independentilor «Principesa X», de data asta convins cã are de spus un cuvânt nou. Marele Matisse viziteazã expozitia, si, dupã ce criticase ironic alte lucrãri, se opreste un moment in fata operei lui Brâncusi si o considerã pornograficã. Exclamatia trece din gurã in gurã, stârneste un scandal, care, ajuns in presã, nelinisteste pe directorul Salonului. Intervine politia, si opera e scoasã din Salon, ca fiind obscena. 
Ajungând scandalul la urechile lui Brâncusi, acesta, fãrã a da vreo explicatie cuiva, fãrã a face un proces, cum îl sfãtuiau Derain si altii, se închide in durerea lui si hotãrãste sã nu mai expunã niciodatã la Paris. Doamna Gibson imi povestea in 1960, in California, adevãrul, care i-a fost revelat de însusi Brâncusi cu privire la modul in care s'a nãscut aceastã operã. 

Aceastã principesã misterioasã a existat într'adevãr, si maestrul o vizita uneori, fermecat, dar si intimidat de frumusetea ei. În apartamentul ei somptuos, peretii erau aproape complet acoperiti de oglinzi, pânã ce si in sufragerie vedeai oglinzi, si-i placea, in timpul mesei, din când in când sã arunce câte-o privire spre ele.

Din prima schitã a lui Brâncusi se vede bine aeeastã atitudine de a se privi într'o oglindã. Acest desemn traseazã in putine linii opera in devenire, trecutã dintr'o variantã într'alta, spre o sintezã progresivã de sublimare, prin eliminarea tuturor elementelor, care deranjau o forma perfecta. Dupã acest scandal, mai izolat ca oricând, artistul nostru lucreazã in plinã maturitate la operele sale capitale. 

Între anii 1920 si 1925 apar una dupã alta: «Coloana fârã sfârsit», «Regele regilor», «Himera», «Adam si Eva», o altã variantã a «Domnisoarei Pogany», «Tors de adolescent », «Pestele» , «Cocosul », «Pasãrea galbenã», «Pasãrea de aur», «Pasãrea in spatiu», «Negresa blondã» si altele. Acestia sunt anii când noul sãu atelier din Impasse Ronsin 11 începe sã fie vizitat de iubitorii de artã si faima lui trece oceanul, spre Statele Unite ale Americii si spre America Latinã. În 1926 este invitat sã expunã la Galeria Brummer din New York.


ARTÃ SI VAMÃ

   Când lucrãrile sosesc la New York, isbucneste un alt scandal. Ofiterul dela vamã nu vrea sã considere opere de artã sculpturile, si le retine ca pe un pretext de contrabandã cu metal in Statele Unite. Vamesul, uitându-se cu coada ochiului la una din lucrãri si aflând dela Brâncusi cã era vorba de «Pasãrea in spatiu», exclamã: «Da' ce fel de pasãre o mai fi si asta? Dacã ar pune-o cineva într'un copac, nici un vânãtor n'ar trage in ea!». In fata unei asemenea observatii, sculptorul nostru renuntã si dea vreo explicatie si vamesul îi impune o taxa enormã. 
Începe in felul acesta între Brâncusi si serviciul american al vãmii din New York un mare proces, câstigat, dupã doi ani, de artist care era apãrat de câtiva avocati de seamã, încurajati de simpatia multor amatori de arta, europeni si americani. Între acestia, faimosul Arensberg, care-i va deveni cel mai important colectionar. In 1926, Arensberg prezintã lucrãrile cumpãrate dela Brâncusi la Art Club din Chicago, unde are loc o expozitie de mare succes.  O altã expozitie va avea loc tot la Galeria Brummer, in iarna 1933-34, când aproape toate lucrãrile au rãrnas in Statele Unite, împãrtite între muzee si colectionari.

   Reîntors la Paris, Brâncusi a fost invitat in Rornânia, de cãtre Ministrul Tãtãrãscu, unde, pe pãmântul natal, la Târgu-Jiu, trebuia sã se ridice «Coloana fãrã sfârsit», in otel. Tot acolo, a construit «Poarta sãrutului» la intrarea in parcul public. În parc, o mare masã rotundã de piatrã, cu scaunele formate din douã emisfere suprapuse; masa îi plãcea s'o nurneascã si «Masa zeilor». A fost invitat in India de un maharajah ca sã facã proectul unui «templu al meditatiei», care nu s'a realizat din diferite motive. Din nou la Paris, rãmâne absorbit de ultimele lucrãri, între altele «Broasca» si «Minunea».


Domnișoara Pogány, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită
 sursa: Wikipedia

O NOUĂ SCULPTURĂ

   În lumea artelor in Furopa, dar in special in Statele Llnite ale Americii, Brâncusi e considerat ca cel mai mare sculptor al timpului. Ajunge sã amintim ca prima salã dedicatã sculpturii contemporane in Muzeul de Artã Modernã dela Paris e ocupatã de o singurã operã: «Cocosul» lui Brâncusi. Domnisoara PoganyLa New York, in Muzeul Guggenheim, prima opera ce se vede la intrare este «Miracolul». 
Sala de onoare a Muzeului de Artã Modernã dela New York e rezervatã tot artistului nostru, prezent cu sapte lucrãri, printre care: «Pestele», «Pasãrea in spatiu», «Pasãrea mãiastrã», «Negresa blondã », si un fragment in lemn din «Coloana fãrã sfârsit». 

Iar in Muzeul de Artã dela Filadelfia, într'o salã imensã, colectia Arensberg adunã vreo douãzeci de lucrãri din perioada de aur a Maestrului: «Domnisoara Pogany», «Principesa X», «Pruncul», «Pasãrea Mãiastrã», «Prometeu», «Sãrutul», «Fiul risipitor», «Pasãrea în spatiu», «Vrãjitoarea», «Pinguinii» , etc. La Venetia, tot Brâncusi apare cel dintâi în fata vizitatorilor Galeriei Peggy Guggenheim cu «Pasãrea in spatiu» si «Pasãrea mãiastrã».
   Opera lui Brâncusi se îndreaptã spre omul spiritual, meditativ; spre acel om care, asaltat de orice fel de materialisme, încearcã astãzi sã supravietuiascã in Europa noastrã îmbãtrânitã. Profesorul si criticul italian Carlo Giulio Argan a sintetizat bine pozitia artistului: «Brâncusi este ultimul mare artist al evului mediu sau primul artist al unui nou ev, ce se anuntã ». 
Cercetãtorul de arta Michel Seuphor, in cartea lui «Sculptura acestui secol», punând accentul pe Brâncusi, pe care-l considerã cap de scoalã, asa începe capitolul rezervat lui: «Un om a fãcut o mare cãlãtorie, cu atât mai mare cu cât in bunã parte o fãcuse pe jos, ca sã descopere Parisul, dar a fost Parisul, care prin el descoperea noua sculpturã». 
Arta lui Brâncusi nu are nicio corespondentã cu asa zisa artã abstractã, pcntru cã poartã figuratia pc culmile conceptului, ale simbolului, ale sublimului, poate in acelasi fel cum - pe un alt plan - o ducea in picturã Paul Klee. Tot pe plan spiritual, Paul Klee, acest alt solitar, ne-a lãsat aceastã splendidã mãrturisire, demnã de un mare artist: «Eu sunt insesizabil în imanentã, pentrucã stau tot atât de bine fie cu cei morti fie cu cei ce încã nu s'au nãscut.
Poate ceva mai aproape de inima universului, dar încã destul de departe...!». Brâncusi spunea: «Când nu mai suntem copii, am si murit!». Iar altãdatã: «Când imi priviti opera, nu cãutati formule obscure sau mistere. Eu vã dau o bucurie curatã. Priviti operele pânã ce le veti vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu, le-au vãzut».

EUGEN DRÃGUTESCU

Revista Scriitorilor Români, Anul I, Nr. 1, Munchen 1962

sursa:
Pagina României Naționaliste

http://www.miscarea.net/brancusi-dragutescu-la-sase-ani.htm

Diverse imagini

Masa Tacerii



vineri, 10 ianuarie 2014

TRĂDAREA EXILULUI


Interviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suţu

A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deşi memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuţi de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleaşi valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viaţa Exilului românesc.

Domnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne şi Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări şi la slăbirea unităţii de acţiune a Exilului.

- Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune şi pe românii ce trăiesc în afara graniţelor. Şi Ceauşescu avea obsesia recuperării exilaţilor (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Şi înainte şi după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale şi asociaţiile exilaţilor, oamenii (exilaţii), sărbătorile naţionale, comemorările, simbolurile naţionale…

În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securității de la București, exploatând naţionalismul unora, legionarismul altora, dorul de ţară al tuturor. 

Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiţi trădătorii (,,românii deplasaţi’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Şt. Fischer-Galaţi, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…


Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ şi Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărţit vreme de decenii aceleaşi opinii şi acţiuni, dintr’o dată şi-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanţii împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliţia franceză ne aresta şi ne urca în dubă, la indicaţiile lui Virgil Tănase. Şi cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o ţuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coşcogea familie de persecutaţi ai regimului: Sanda şi Vlad Stolojan!, ultranaţionalişti ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

- Lucru care s’a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăşi în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

- Exact. Apoi s’au extins poftele totalizatoare ale Bucureștiului şi asupra unor sărbători naţionale. După ce l-au naţionalizat pe Rege şi l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiştii lui Iliescu, Constantinescu, Pleşu vor să controleze şi sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Naţională! – însă n’au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciauşului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulţi dintre prietenii noştri, exilaţi, anticomunişti, acum obosiţi, şi-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… 

Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acţiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna.

Şi la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleşiţă (fost ministru al Securităţii în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicaţia lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian şi de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Şi mă revolt. Şi-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrâneşte, omul se prosteşte: se căcănăreşte’’.

- Putem spune că, în condiţiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilaţii au obligaţia, datoria morală de a nu le cauţiona, frecventându-le. Şi nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparţin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaţilor accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanţele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbeşte?

- Să trecem deci la deschiderea şi scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne preşedinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziţie-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât preşedintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale faţadei vor fi operate, esenţa (interiorul exteriorului) va rămâne aceeaşi.

Exilaţilor trebuie să li se spună, să li se repete (ştiu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s’au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-ţuica-Mioriţa sunt riguros aceleaşi, acum cu-Ciauşu, ca şi cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil şi alţi scriitori curaţi. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soţii Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vişniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Ţepeneag şi chiar de m-aş duce, n’aş găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluţiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilaţii anticomunişti activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Şi ce mai contează că după aceea povesteau, cu greaţă, cum au întâlnit aceleaşi moace de securişti pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag şi eu o trimitere înalt culturală, precum însuşi Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi şi ei. Or, Matei Cazacu, soţii Stolojan erau de-ai noştri; prefăcându-se în navetişti harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor. Fireşte: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să ştiu tot ce ştiu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influenţă, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceauşescu şi despre Traian Filip şi Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus şi cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securităţii (în 1980!).

Vreau să ştiu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărţi (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Şerban Orescu şi m-au ratat pe mine. Vreau să ştiu, am acest drept pe care nimeni şi nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani şi patru luni.

 Cer să mi se comunice toate datele privitoare la iniţiatorii şi executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roşu’’ (sic!). Vreau să ştiu cine este şi unde locuieşte, cine-i e soţ, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea fiinţă care naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte, este în stare să răpească şi să suprime un alt pui viu, al altei femele? Fireşte, vreau să ştiu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoşteam doar din poveştile lui Hirsch-Haiducu-Vişan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleşiţă, şeful Securităţii (şi prietenul lui Breban şi al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă şi omor. În fine, sunt curios ca o maimuţă: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai şaptesprezece – dintre care şase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnalişti ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenţei sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi şi Ciauşu, acelaşi grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,şoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcţionar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s’a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s’a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, îşi înfipsese un cuţit între omoplaţi, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

- Mă întreb, în aceste condiţii, ce-i poate oare determina pe exilaţi să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluţele şi ţuiculiţele, colindele şi conferinţele, concertele şi expoziţiile? S’au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Ţara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă şi aceasta nu ne împiedică să fim convinşi de identitatea noastră românească. Deci, conştienţi de nesinceritatea acestei relaţii ,,contra naturii’’, de ,,băşcălia’’ de prost gust a securiştilor Ambasadei după plecarea lor, exilaţii se complac, totuşi, din naivitate sau interes, în a fi recuperaţi, cu puţinele excepţii ale celor care refuză net această relaţie sau care se duc acolo pentru a lua o poziţie. Nu ştim până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulţi români din Exil sunt exasperaţi de persistenţa confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil şi Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

- La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noţiuni interzise sub comunişti ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i înveţe pe ceilalţi cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe aşa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă şi înseamnă, în greacă: împrăştiere, dispersie, diseminare (indică seminţia). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală şi generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersaţi în cvasitotalitate.

Se mai vorbeşte de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supravieţuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăştiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui duşman al turcului: rusul.

Cât despre diaspora ţiganilor, împrăştiaţi, diseminaţi, dispersaţi în acest mileniu (e drept), nu se ştie dacă aceştia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminţie) aparte, sau doar o castă şi nu se cunoaşte motivul ieşirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminţie (pe care îi uneşte limba) şi au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spaţiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepţii (ardelenii ,,la America’’ şi moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puţin tentaţi de desţărare, de emigrare, faţă de alte naţii. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca…

Ocupaţia rusească şi comunismul au provocat exodul şi al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise şi din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, ameninţaţi de arestare, se ascundeau în ţară, cât şi acelora care treceau clandestin graniţa. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,duşman de clasă’’, ci şi un ins demn de dispreţ, un nemernic, un fricos, un laş, unul care nu primeşte lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul. Pentru comunişti, ulterior, toţi românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiţi’’, termenul extinzându-se şi la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar şi pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-şi caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu şi Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaţilor, cu excepţia soţiei sale şi a lui Ţepeneag. Şi, ca şi Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetiţe, mai ales pe mătuşile lor – chiar şi pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în acelaşi timp publica la periodicele din ţară, îi apăreau cărţi în România, era sărbătorit şi încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat şi navetist?

- Deci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greşit.

- Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul graniţelor, nicidecum cvasitotalitatea seminţiei. Cei mai numeroşi români aflaţi în momentul de faţă în afara hotarelor sunt basarabenii şi bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinaţi nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: ruşii. Unii au fost deportaţi în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populaţie. Înstrăinaţi nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii şi bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiţilor sunt cei plecaţi ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungaţi, dispersaţi, aşa cum s’a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiţi). Este greşit să fie incluşi în ,,diaspora românească’’ saşii, şvabii, evreii…, căci aceştia au fost repatriaţi, chiar dacă au păstrat şi chiar cultivă nostalgia sărmăluţelor, mititeilor, ţuiculenei, Mariei Lătăreţu pe meleagurile Frankfurtului şi ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr’o diasporă mai este necesar şi ca fiecare individ-diasporit să aibă conştiinţa originii, a identităţii sale. Or, românul, dacă se laudă că e român faţă de alţi români, în prezenţa străinilor îşi ascunde originea, de parc-ar fi de ruşine; îi încurajează şi obligă pe copii să vorbească numai limba ţării de adopţie, în fine, cui i-e ruşine de origine, îşi merită soarta. Ruşinoşii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

- Deci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneaţi: nici colonişti, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranţi. Dar exilaţi?

- Exilul este un termen valabil pentru toţi cei care nu se mai află în ţara lor, în vatra lor. Aceşti oameni nefericiţi (dintotdeauna) sunt exilaţi ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condiţiile din vatra lor), ori siliţi (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomaţie – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) şi care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cuşa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpăraţii’’ (unii chiar scoşi din puşcărie) prin relaţii şi prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheţ, când frontierele s’au întredeschis pentru turism şi schimburi culturale şi de familie, care a durat până în ’89, şi care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

- O contribuţie nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar şi cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

- Sigur, Ungaria a avut o contribuţie considerabilă înainte de ’89, primind refugiaţi politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru şi eu, care am profitat de o viză turistică şi am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicaţi într’o acţiune, să zicem, politică: Mişcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am şi suferit. Azilul politic la noi a fost o consecinţă logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca şi ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiţi’’, de ,,bandiţi’’.

- Domnule Goma, observ după 1989 apariţia unui nou fenomen: exilaţii încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegaţie la colindele şi sărmăluţele pregătite de, cum se amuza să spună soţia mea: ,,Asociaţia Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceştia afirmă sus şi tare apartenenţa lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi raţiunea acestei schimbări de poziţie?

- Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de ţarc. Nu e bine să trăieşti în gheto, bineînţeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgeşti frontierele, lărgeşti sfera şi atunci intră şi cei care se duc la Ambasadă, şi cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noştri, de cei cu care manifestam noi în faţa Ambasadei, chiar preşedinţi ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, şi care acum, de braţ cu soţul şi înconjurată de finii ei, soţii Matei Cazacu, şi de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliţia franceză şi ne băga în dubă. Asta nu se uită.

Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s’a purtat foarte bine când a fost în România şi care sunt convins că a minţit când s’a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat şi am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferenţiem, dar ne şi izolăm de ei.

- Sau mai degrabă ei de noi.

- Sigur, numai că o să rămânem foarte puţini. Pentru că cei care nu fac diferenţa între Exil şi Diasporă (care este termen guvernamental, dela Bucureşti) sunt analfabeţi. Deci, cu Exilul nu ştiu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câţi mai suntem, în Paris, în această situaţie? Noi trei, în familia noastră, şi mai ştiu unul: Remus Radina. Pe paşaportul nostru scrie clar că putem călători în toate ţările, cu excepţia Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi ştiut ei ce-or fi ştiut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiaţi politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăţi (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obţine ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de ţuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăţilor. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n’au să obţină… favoarea unui drept.

- Există însă şi oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Ţară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flataţi de a fi ,,băgaţi în seamă’’ de securiştii de acolo.

- Există oameni cu o personalitate mai puţin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva şi care, odată ajunşi în Occident se pierd, nu mai sunt băgaţi în seamă. Cum să funcţioneze oare ambasadele şi centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleşu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate ţările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de şoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

- Centrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilaţii noştri amnezici, nu ţin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securităţii.

- Sigur, însă la Externe au fost recrutaţi şi s’au oferit chiar a fi recrutaţi şi cei din aristocraţia locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lăţeşti şi soţie a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coşbuc – dar şi când se pornesc, nu-i mai poţi opri). Cel puţin în Cultură, erau în proporţie de 75 % printre tovarăşii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghişe, Brad… iar în Diplomaţie, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarăşii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie şi mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimţit. Dacă Seniorul Coposu n’ar fi deschis porţile PNŢ-ului să intre toţi securiştii? Ciauşu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomaţia’’ este costumul sau civil, cu epoleţii pe dinăuntru, este membru PNŢ-ist din acea perioadă.

- Este clar că adeziunea tov. Ciauşu, vechi demnitar comunist, la PNŢ nu era doar de circumstanţă, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

- Deci, dacă tendinţa oamenilor este să se ducă acolo şi să se simtă bine, să fie sănătoşi! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor şi nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămaşă, ci este pielea, pielea pe care n’o poţi schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ţi se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desţărat pentru că ţara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acţiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistenţă. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulaţi-ne, bateţi-ne, scuipaţi-ne, dragi tovarăşi! Cu câteva excepţii, toţi frecventează Ambasada şi deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărţit. Comunitatea românească nu cunoaşte solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – şi ajungem la Mitul Mioriţei. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, şi-i dau, nu cu puşca, nu cu săgeata, nu cu suliţa, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

- Domnule Goma, în Ţară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ şi ,,opozant’’, într’o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaştere a termenilor?

- Noţiunea de disident-disidenţă continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani şi a sute, dacă nu mii de emisiuni s’a spus, s’a repetat până la saţiu ce este această disidenţă şi ce semnificaţie avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca şi cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu şi Monica Lovinescu s’ar fi adresat munţilor şi văilor, spaţiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’.

Ori românii nu mai ştiau româneşte, ori ,,desţăraţii’’ nu ţinuseră pasul cu involuţia limbii române din Ţară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruşi ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reîngheţului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnalişti (în special americani, nemţi, francezi bine culpabilizaţi de ruşi, foarte de stânga), de diplomaţi sau editori occidentali, pentru a nu redeclanşa teroarea împotriva noii forme de rezistenţă care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar nişte blânzi reformatori ai societăţii actuale, nişte total neputincioşi ,,disidenţi’’.


- Ca de exemplu în Cehoslovacia ?

- Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuşi regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu faţă umană, voiau un fel de… îngheţată fiartă! Nu se ştie exact cum au reacţionat ţarii Comitetului Central la aceasta astuţie avocăţească, dar ştim (din surse directe) cum au reacţionat interesaţii, ,,disidenţii’’ înşişi. Cu mare vehemenţă, au dat declaraţii, interviuri în sens invers: că şi ei cunosc latina şi ştiu semnificaţia în toate limbile a cuvântului disidenţă – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomunişti! Printre cei mai cunoscuţi au fost Soljeniţîn, Marcenko, Bukovski, dar existau şi opozanţi, implicaţi în ,,cazul Pasternak’’, aflaţi în acel moment în Gulag (ca Daniel şi Siniavski), precum şi alţii, mai tineri, care şi-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar şi neadevărul) şi au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenţi’’), pentru a-şi continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supravieţui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reuşit şi a etichetat întreaga mişcare de opoziţie, de anticomunism, făcută după Conferinţa de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliştilor occidentali şi acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesaţi (în primul rând ruşii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat aşa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistenţă, de împotrivire, de opoziţie poate lua forme strict individuale. Aşa că la noi s’au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziţie la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Ţepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, şi în ultimele momente ale ceauşismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s’a instalat confuzia cea mai desăvârşită şi nicio informaţie-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiţie, un trădător (şi recurgeau la exemplele de disidenţă partinică din România democrată – disidenţele lui Anton Alexandrescu şi Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele ţărănist şi liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulţumiri ,,care nu ating esenţa’’, s’a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect şi periculos pentru rezistenţa anticomunistă din România, deci trebuie demascat şi înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemenţă crescândă şi în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferinţe şi rezistenţe anticomuniste, pe de altă parte de exilaţii nelegionari (ţărănişti, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puţin totalitară: tot ce a fost rezistenţă, închisoare, suferinţă… poartă semnătura lor (numai a lor şi a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenţi ,,demascatori’’ ai disidenţilor (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul şi mamă-sa, Radu Câmpeanu şi soaţă-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; şi Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Raţiu, prietenul meu Ionică Varlam şi alţi aburiţi.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiaşi formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul şi editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mişcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea şi alţi zoebuşulengi. Grupuri şi personalităţi atât de deosebite, însă acuzaţiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a mea) erau întristător de monotone: ,,agenţi ai Securităţii’’, ,,comunişti’’, ,,trădători de ţară’’, ,,jidoviţi’’, şi… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

- Totala confuzie persistă şi astăzi în Ţară, chiar şi la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniţi ,,opozant’’.

- Da, nici acum, ,,după revoluţie’’, deşi au trecut mulţi ani, degeaba, românii nu ştiu ce semnificaţie a avut în aceste ultime decenii disidenţa, şi nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidenţa a fost o formă de contestaţie a acestor decenii, de opoziţie, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuşi, câte ceva pentru compatrioţii lor.

- A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială şi profesională, abandonarea de către prieteni şi chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu şi delaţiunea, mai ales cea benevolă.

- Contestatarul, prin actul său de contestaţie, părăseşte peştera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situaţie şi-şi asigură, prezervează privilegiul obţinut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obţinută. Pentru aceasta el se foloseşte de orice mijloc eficace: luări de poziţii, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînţeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient şi m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar şi în ’77 când, dintre toţi foarte bunii poeţi, excelenţii prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciţii literaţi români, doar Ion Negoiţescu a înţeles că Drepturile Omului pe de o parte erau şi drepturile scriitorului, şi pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr’o comunitate obligaţi să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca m-au expulzat… şi din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o şi o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reuşeau să răzbată), au venit foarte puţini foşti deţinuţi (dar au venit câţiva, ceea ce e cu atât mai de preţuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajaţi: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul ruşilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruşi şi vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Şi cine ţinea acest discurs foştilor deţinuţi, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Ţuţea, Stăniloae, bătrânul Bernea şi Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n’a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roşie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formaţiuni politice democratice, a militat pentru democraţie, pentru libertate ş.a.m.d. Păstrând proporţiile, şi eu am făcut acelaşi lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-şi justifica laşitatea, ne criticau şi ne acuzau că suntem provocatori, agenţi, ,,suspecţi’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident şi nici nu am făcut caz de ea, iar în Franţa, odată ajuns, am făcut declaraţii nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotaţiile, mă întreb şi întreb: ce este mai moral: să duci o acţiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranţei, a absurdului, a crimei, adică să-ţi manifeşti opoziţia, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimţi la toate şi să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că eşti… opozant?

- Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilaţi, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberaţie, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

- Întoarcerea în vizită este o aberaţie şi o neruşinare din partea acelora care au o gândire de peşteră. Nu este vorba de peştera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeaşi peşteră, la un moment dat unii dintre noi au ieşit, cu o treabă oarecare. Şi când au vrut să intre înapoi, nu şi-au mai găsit locul, pentru că ceilalţi s’au extins, s’au întins fiecare cu doi centimetri mai mult şi au început să rânjească la noi: de ce v-aţi întors, voi care n’aţi mâncat salam cu soia, ce ştiţi voi ce-i aici? Ce credeţi că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peştericolă. Dinescu, glumeţ-glumeţ, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniţi voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul şi nu ne-ajunge la toţi. Mai veniţi acuma şi voi, dar cu ce drept? Aţi plecat, plecaţi sunteţi!

Cu timpul, oamenii au ieşit din caverne, şi-au scobit bordeie, şi-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peşteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găseşte loc în peştera natală. Peştera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai daţi dracului, născuţi gata-făcuţi, să nu ne vină alţii, din altă parte, să ne-nveţe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în ţara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n’am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarăşei lor, Carmen Firan. Şi nici lui Mircea Dinescu.

- Oricum ar fi, întoarcerea exilaţilor în ţară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoinţă. Aceştia jenează, incomodează conştiinţele şi poziţiile celor rămaşi în Ţară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate şi fără ei, iar iubirea se poate practica şi dela distanţă, în mod mult mai comod, nu-i aşa?

- Sigur că aşa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaş, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în puşcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i aşa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiţi. Ei bine, Dinescu, băiat deştept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toţi!’’. Eu n’am reuşit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost preşedinte al Uniunii s’a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaş, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleşu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilaţi câte o hârtie prin care să li se anunţe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilaţi, am fost excluşi pe rând, din motive precise. S’a schimbat direcţia, dar nu şi tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor şi cu ce argumente s’a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilaţi, excluşi din timpul lui Ceauşescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori şi Ministerul Culturii, şi alte ministere şi comiţii? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligaţia să-l facă public, doar n’o să aştepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat şi el o idee: ,,Scriitorii exilaţi să facă cerere, ca să fie reprimiţi!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiţia, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetăţenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiţie – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August şi continuă şi în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizaţii la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 şi până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 şi 1977 – când am plecat în Franţa – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România şi neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Şapte ani! Şi nu doar eu, ci şi soţia şi socrul meu, traducători. Deci, între 1970 şi 1989 comuniştii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărţile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniştii, îmi distrug cărţile. Ceauşescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărţile, le-a retras doar de pe piaţă şi le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărţii mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalţi! Cu o singură excepţie (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu şi-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Şi într’un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuşi culpabili cu ceva), au strâns rândurile şi au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovaţi de inacţiune, şi-şi caută justificări, chiar minciuni.

Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: aşteptând să vină revoluţiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris şi să-şi scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că naţia noastră românească nu e deşteaptă şi degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocaţia sfinţeniei şi a suferinţei… Dela o vreme însă, cu contribuţia Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt şi contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până şi din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,nişte principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

- Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s’a declarat fondator al Mişcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea îşi aminteşte sau ar trebui să-şi mai amintească numele primilor semnatari şi iniţiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma şi Şerban Ştefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

- Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut puşcărie împreună, ci din libertate, printre ,,puşcăriaşii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu şi Petrişor), să-mi dea oarecari amănunte despre Piteşti. Nu mi le-a dat. L-am înţeles: căci foarte mulţi dintre ,,piteşteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ştefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l ţină în sănătate pentru a-şi termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteştean’’ şi el, care-a venit la mine şi a semnat şi-a fost arestat, bătut şi chinuit), Calciu s’a ţinut cuminte. Nici măcar nu mă aşteptam să semneze, Calciu, după cum n’au semnat nici alţi puşcăriaşi. În sfârşit, n’a semnat că… n’a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproşat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,duşman’’. N’au semnat nici Marcel Petrişor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaş, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameşteanu şi nu le-am purtat ranchiună. Fiecare îşi cunoştea interesele şi curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alţii) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăţilor), am alcătuit nişte proteste prin care-am sărit în apărarea lui şi a lui Ţuţea, Petrişor, Aurel State şi Voinea, toţi foşti puşcăriaşi pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca şi, ultima oară, îi şi arestase.

- Îi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

- Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam şi de a-i baga în acelaşi lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, şi ei au fost eliberaţi. După ce au mai trecut nişte ani şi Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, şi a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân şi iarăşi am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puţin) şi Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat şi trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic aşa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat şi un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat şi autorizat să plece în America. Bineînţeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noştri comuni, i-am trimis şi cărţile mele, una chiar despre Piteşti, în franceză. I-am scris doua scrisori şi Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. 

Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, nişte atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulaţie, ataca stilul meu ,,vulgar’’. 
De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securişti Plămădeală şi Anania. 
 Şi cu asta s’a terminat şi nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s’a dus în România, prin februarie 1998. 
Atunci a făcut acea declaraţie surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într’un articol în ,,Lumea liberă’’ şi în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s’a pronunţat împotriva deschiderii dosarelor preoţilor…

- Opinia acestui fost deţinut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune aşa: ,,Accesul la dosarele preoţilor ortodocşi care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecăţii Divine!

- Ca să pună moţ acestor prostii şi porcării, Calciu adăuga: ,,Toţi am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aş fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleşu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Piteşti, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Ţurcanu II, ne-executat, băgat la Secţia de Exterminare din Jilava (unde Îl găseşte pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr’o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezeşte dându-şi părerea despre dosarele de securitate şi, în acelaşi preţ, pătrunde şi în Mişcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N’o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârşit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s’a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). 

Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive nişte documente pe care eu bineînţeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acţiunilor din ’77, în care aceştia mă insultau; mă afuriseau şi mă ameninţau. 
Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii şi susţinătorii ,,Mişcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit şi nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mişcarea Goma’’. A fost o modestă mişcare pentru Drepturile Omului.

- Modestă, dar care a zguduit totuși bine de tot regimul ceaușist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depăşită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generaţia mea, a fost exemplul de urmat şi mulţi dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

- În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aş fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu şi am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, şi de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână şi bătută tot de mine la maşină şi a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul şi… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în faţa unui neadevăr istoric. Oi fi eu obişnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieţii oameni care înfruntaseră barajele Securităţii, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s’a amestecat în… tărâţele ,,disidenţilor’’, consideraţi de el şi de ai săi: ,,comunişti deghizaţi’’), dintr’o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – şi minţind!?

- Gogoaşa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuşi înghiţită de cei din Ţară.

- Sigur, românii au înghiţit şi asta, datorita amneziei, uitând totodată şi că… cine nu are ţinere de minte, nu ţine minte nici că s’a născut liber şi cine uită, merită să rămână rob.

- Domnule Goma, într’o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleşu propovăduia cu fervoare iertarea creştinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar şi iubi, şi ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remuşcări). Lăsând la o parte Justiţia Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptăţită) de Dreptate?
=============================================================================================
- Aici vorbim despre acei activiști, securişti, grănicieri, care au torturat şi au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecaţi şi, dacă sunt găsiţi vinovaţi, să fie pedepsiţi – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. 

Ar fi oare drept, creştineşte (cu osebire: ortodox), să fie lăsaţi în pace aceşti criminali, ba mai mult: iertați… creștinește? Nu. Acela care se grăbește să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ține o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, şi ea, ceva pe conștiință? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creştineşte)? În mai multe, Domnule! Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiştii-securiştii-beliştii; al doilea fel: ne curăţăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaţ, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea; al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (şi-i denunţă) pe robii de-alături, colegii de lanţ. Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să ştim ce fac ceilalţi… Şi ce băgam de seamă?

Că popii noştri ortodocşi, până mai deunăzi în relaţii de batere pe epoleţi, nu doar cu milițianul satului, ci şi cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-corniţe pân-la-sub-copite şi Doamne ferește să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioşilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistaşilor, pe de alta ne binecuvântează şi ne povăţuiesc: iertaţi, fraţi creştini, căci şi vouă vi se va ierta… Dacă aşa stă situaţiunea, atunci: Porniţi la iertare, tovarăşi!

- Domnule Goma, am ajuns la sfârşitul interviului ce aţi avut bunăvoinţa să-mi acordaţi. Exilul nu a devenit – aşa cum speram cu toţii – caduc, ci amnezic, pierzându-şi, prin trecere la inamic, intransigenţa şi judecata limpede de altădată; pentru fraţii noştri din Ţară rămânem, deocamdată, tot: odată plecaţi, bun plecaţi. Securitatea, cu reţetele şi metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanţul celor zece ani se lipseşte de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulţumesc, în numele cititorilor şi al exilaţilor care nu au contenit să vă preţuiască în toţi aceşti ani de exil.

Radu Negrescu-Suţu, Paris, decembrie 1999




Ostinato


 Paul Goma, dosar penal, 1977

 Paul Goma