DOINA OŞTEANU
S-a născut pe data de 15 septembrie 1929 în satul Coștei din Banatul Sârbesc și se stinge la Chicago pe 1 Septembrie 1971 la 41 de ani.
Dedic aceste versuri;
scumpelor mele bunici cari mi-au
înlocuit dragostea de mamă.
PASUL CEL MARE
Un aer prietenesc in cameră domnește,
Iar ceasul greu de nuc despre-un trecut vorbește.
Aceleași cărți, pianul, acelaș covor mat.
Portretul meu de școală. Nimic nu s'a schimbat.
Doar patul parcă-i trist; nu sar ca altădată
Să-l strice pân'la scânduri cei doi băieți și-o fată.
In el o față suptă și-atât de liniștită
Așteaptă să se stingă. E mama mea iubită.
—Măicuță, chem încet, mă recunoști? Sunt eu.
Vrea să ridice mâna, dar văd că-i vine greu.
Ghicisem. Îmi plec capul. Simt calda mângăiere
Ce, când eram copilă, îmi procura plăcere.
Cu capul aplecat, zăresc fata cu plete,
Cu o rochiță scurtă, sburdând cu alte fete.
Şi-o mamă fericită ce-o cheamă cu glas blând:
— Hai, scumpo, uite : tata! plecăm cât mai curând...
—Păpușa-i pentru Nina, copii nu vă certați.
Voi doi aruncați mingea. Ea-i mică. Sunteți frați.
Mereu cu glasul dulce și veșnic cu răbdare,
Iar noi îi dam in schimb necaz și grijă mare.
—Măicuţă, ţi-e mai greu? (Cămașa-i se ridică)
Ori ai temperatură? Aşi vrea să fug. Mi-e frică.
O apă neagră, rece e'n fața mea. Să sar
Nu pot, dar trebue și nu știu nici înota măcar.
—Dă-mi mâna să fac pasul. O strâng la piept pierdut
Căci drumul pân' la apă doar ei i-e cunoscut.
Ofteaz'adânc. Deodată se'ndreaptă'n așternut,
Și simt că pasul mare și ultim l-a făcut.
SALUT DIN ITALIA
Din țara-aceasta caldă cu portocale'n sân,
Ce nu-mi cunoaște doina şi dorul de român,
Primeşte, mamă dragă, tot doru-mi contopit
Cu lunile acestea de când te-am părăsit,
Mă poţi ierta măicuţă? Sunt păcătoasă. Tu
Eşti slabă şi bătrână, azi, mâine .. Nu! Oh, Nu!...
Există o fecioară cu Fiul Ei in cer,
I-a fost și El plecat. Mă va 'nţelege... Sper.
Din țara-aceasta blândă ce poartă'n braţe flori
Când pe la noi zăpada se deapănă sub nori,
Primeşte, mamă dragă, tot doru-mi adunat
În umeda-mi batistă, privind în spre Banat.
Latina, 31 lan. 1965.
PRIN GEAMUL DEPĂRTĂRILOR
Stă sapa'n colțul ei de-o săptămână
Si farfurii grămadă pe cuptor.
Şi-atâtea trebi. Şi tu eşti prea bătrână,
Şi-i casa mare, goală. Şi n'ai un ajutor.
Cum zaci in pat, învinsă de durere
Şi boala lungă ce ţi-o ştiu de-atunci,
N'ai alt leac bun, n'ai altă mângăiere
Decât scrisori în plicuri albe, lungi.
Îți picură speranțe din cuvinte
In suflet, le zâmbești spre-un singur gând,
Şi le păstrezi in sfânta rugăminte
Şi-n ochii cu destinul lăcrămând.
Nu vezi nici primăvara din mușcată,
Nu ştii de clopotul Rusaliilor de-acum,
Departe eşti de viaţa sbuciumată
Şi'n negre depărtări mă cauţi pe drum.
Ți-i sete-amară 'ntruna, şi-așa departe-i cana,
Doar sora ta durere en cameră cu tine.
N-are cine să-ți panseze nici inima nici rana.
.........................................................................
Te lași pe drum de visuri să fii din nou cu mine.
POSTUM
Te-ascult in seara revărsată'n casă
Când notele tăcerei mă'nfioară,
Şi-mi leagănă trişteţea de mătasă
Condusă'n cer prin arcuri de vioară.
Îmi bate luna gândul în năframă
Şi-mi numără'ntrebările pe prag.
Port negură in ochii zilei, mamă,
Si ceaţă pe obrazul ție drag.
O nuntă de furnici azi dimineață
Mi-a traversat palatul de-amintiri;
Postum desfermecat lâng'o viață
Cu roi de ani, in loc de trandafiri.
Mă leg de clipa cea din urmă, mamă,
S'alerg la tine peste-al lumii piept,
Să-mi scuturi ceața zilei din năframă.
Mă leg de clip'aceia mamă. Şi-o aştept.
O VĂD PE MAMA
Când codrul după vânt se'ndoaie
Ca și-o femeie” doru-i greu,
Când crengile tremură'n ploaie
Pe-un cimitir ce nu-i al meu,
Silabisesc cuvinte fine
Pe piedestalul de oţel
Şi-abat în drum un gând spre tine
Ce n'ar fi trist de-ar fi altfel.
Te văd sub doru-ţi îndoită
Cu mâinile la sân mereu,
Unde'n năframa încălzită
Păstrezi, avar, portretul meu.
De-acolo-ţi duci mâinele'n poală
Pe ele cad din ochii-ți buni
Bobițe mici ce ard ca'n smoală
Și cad așa de-amar de luni.
MOMENT
În cameră se'ntrec tăceri
Ce se'mpletesc din vreme,
Iar firul gândului de ieri
Vrea verbul să-mi recheme.
Cadența carele-și trosnesc
Sub rustica povară,
Scriind pe-atlasul câmpenesc
Povestea lor de vară.
Un drum de-aci oprește drept
In curtea noastră, mamă,
Şi'n gând, m'aruncă la'l tău piept
Ce suspinând mă cheamă.
Îți caut privirea'n ochii verzi
Ce m'au scăldat o viaţă.
Tu tot mă cauţi prin zări, căci crezi
Că m'ai format din ceaţă,
Iar mâinile ce-au învățat
Uitarea mângâierii,
Le muți pe-altarul închinat
Spre cerul revederii.
Şi plângi fără lacrimi, blestemând
Cetatea exilării,
Cu epitaful ei in gând
Şi zodia chemării.
DECOR SFÂNT
Prin spata copilăriei te văd la război, bunică,
Stăruind in descurearea firului alb de arnică.
Prin sfârleaza de suveică melodii de dor se'mbină
In contrast cu ani in urmă când îmi promiteau lumină.
Scândura tocită, tare, prietenească'n îngustime,
Ore'ntregi nu se răcește ; nu-i să vă despartă nime.
lar marama-ţi eternită prin risipa de destine,
Poarta tatuată'n colțuri stropi din marea sărei fine.
Trei fire de busuioc cearc'a'mbrăţişa prea triste
Zâmbetul și uniforma unei fete normaliste.
Vântul cel nocturn aruncă fulgi de nea prin zări pustii
Iar tu din decoru-acesta cauți un nume să reinvii.
.....................................................................................
Prin spata copilăriei te văd, buno, la război.
Acum stărui in problema ce stă dârză intre noi.
Capul ţi-e plecat, suveica nu mai scoate melodii.
Ți-a rămas un singur cântec: Spune-mi, ai să îmi revii?
BUNICA
S'apleacă luna scuturând o rază
Pe ridurile ce-ţi tivesc obrazul ;
Şi amintirea serie apoteză
Pe clinul frunţii, sublimând necazul.
Chicago, iad de sgomot și viteză
În inimă, iți răvășește satul.
Trudită, tu te reazimi ca'n proteză
De clipa'n care ne-a urzit păcatul.
Și se preface'n smoală pâinea fină.
Amestec de coșmar şi timp zgârcit.
Când rupi lumina veșnic mai puţină
Să te scobori în vis şi'n asfinţit.
Opreşte-te'n amurg şi fă o cruce
Cu mâna care drag m'a legănat.
Şi'n lacrima ce stă să se usuce
Așterne-ți drumul inimii spre sat.
BILET DE DRUM
Bunico,
Ţi-am tatuat conturul suav
Pe brațul pribegiei ce-mi conduce mersul.
Îl zăresc in orice dimineață brumată cu regrete,
Prin sgomotul zilei, devenite maşină ascultătoare,
Sub cortul nopții ce nu mă mai ispitește cu tainile ei.
Îți număr cutele incrustate
Pe obrajii ce mi-au petrecut anii,
Inseninându-se sau tremurând pe cotitura lor.
Îmi proptesc jarul frunţii de umbra mâinilor
Care au frământat şi schimbat faţa ogorului din vale
De sașezeci de ori in şase decenii.
Au legănat urcușul a trei generaţii
Şi au încercat, prea târziu,
A îndrepta tulpina zodiei unei naive.
Păcatul privirei mele își caută liniștea uitării
In lacul adânc al lacrimilor tale.
Așa îmbrăcată in haina lungă a rugăciunei
Te simi topindu-ţi inima pe piatra Golgotei mele,
Cerând covor moale, albastru.
Pentru toate troenele pribegiei.
Şi un bilet de drum întors
Pentru nepoata ta cea mezină.
TĂTICULUI
Tăticul meu, e-așa de trist
Azi in grădina noastră mică.
Tu ai plecati, mama-i bolnavă,
S'a'ntunecat şi chiar mi-e frică.
O'ntreb pe mama și ea-mi spune
Că vei veni, nu mai uitat.
Dar eu te-aştept de-un an. Sau poate
Tu dormi, iar trenul ţi-a plecat.
Te-aștepi să-mi repari bicicleta
Căci eu sunt mic, nu ştiu nimica.
Şi să-ți arăt ce jucării
Mi-a cumpărat de-atunci mămica.
Copii la joc ades îmi strigă :
«Nu te primim, tu n'ai tătic.»
Nu ştiu ce rău le-am făcut lor.
Sau cui? Eu nu'nțeleg nimic.
Când mama-mi povesteşte, seara,
Un basm cu vre-un copil sau fată,
De-o'ntreb : «Dar ei tot n'au tătic?»
Ea nu-mi răspunde. Dece tată?
Ah! Vino! Căci printre copii
Şi chiar la noi acas', acum,
Mă simt ca floarea singurică
Crescută'n margine de drum,
JERTFA VÂNTULUI
Un aspru vânt de lângă tine
Tăticule, m-a smuls, m-a dus.
Şi mi-a promis atâta bine.
Copil cum sunt, el m'a sedus.
Intr'un oraș vecin cu marea
M'a coborât. Şi m'am izbit
De faptul că te-ascunde zarea,
De feţe ce nu mi-au zâmbit.
Şi m'a cuprins o teamă, tată,
Ca şi atunci, în amurgit
Când mic, am rătăcit odată
Şi plopi străini m'au ocolit.
De-atunci te chem tăticul meu
Prin zori, prin valurile mării,
Si-mi pare că suspini mereu
Prin ceața blestemată-a zării.
PUIUL MAMEI, SOMN UŞOR
Puiul mamei, s'a'noptat.
Vânturi reci la geam ne bat.
Pe cer stelele de aur
Sânt ca ochii de balaur.
Dormi, căci mama-ţi cântă-ncet
Basm, cu versuri de poet.
Despre un fecior de'mpărat
Ce cu zmeii s'a luptat
Să scape din ghiara lor
Pe Frumoasa-Zânelor.
Mama-ți cântă până când
Te adoarme, suflet blând.
Să ai somn plăcut copile,
Ca mirosul de zambile,
Ca freamătul frunzelor
Si aerul munților.
Hai puiule, dormi cuminte
Să creşti, s-ai noroc și minte.
Ce nu dormi? Iar mă privești?
Pleacă-ţi ochii puiul meu.
Tu vrei să mă păcălești...
Eu cânt, tu zâmbești mereu.
Vis curat și somn ușor
Puiul mamei, puișor.
ICOANĂ DE APRIL
Un soare râde'n spre April.
Copilu-mi zace trist, febril.
Şi'n trupul lui și'n gândul meu
Se frâng dureri ce gem mereu.
Un cântec tremurat, sfios,
S-a'ntins pe ochiul somnoros.
E. vocea mea? Tresar nevrând
Dar mâna mică vrea să-i cânt.
A adormit o zi'n April
Cu ea și palul meu copil.
Le-am veghiat somnul, așteptând
O deșteptare'n ceas mai blând.
Dar mâna lui s'a contopit
Pierind cu cântecul vrăjit.
April buchete și-a desprins
Şi-n brațe albe l-a cuprins.
INCEPUT DE TOAMNĂ
Început de toamnă cu struguri in palmă.
Cu foșnet de frunze'n dup'amiaza calmă,
C'un pumn de tristețe aruncată'n val
Prin fereastra sură a unui spital.
Început de toamnă, adieri și șoapte
Dinspre plopii falnici ce-şi pierd vârfu'n noapte.
Ochi de veveriță, mâini de pufuşor
Ce ating, in treacăt, norii albi in sbor.
Început de toamnă cu dragoste'n palmă.
Cu raze de visuri intr'o seară calmă.
C'un pumn de speranțe aruncate'n val
Pe fereastra largă a unui spital.
NINGE
Sbor de sus atâția fluturi
Sania cu ei se'nvinge.
Şi-i salută şi-i întrece.
Ninge alb și des mai ninge.
Scot mănușile'ndrăsneaţă,
Fac din vata-alb'o minge.
Şi-o arunc iernii in față.
Ninge des şi alb mai ninge.
Amețită, eu și fulgii
De cadrilul ce-am ales
Îți întind zâmbind o mână.
................................................
Ninge alb. Și tot mai des.
ŞI NINGE
Şi ninge-afară, uinge'ntruna.
Doi copilaşi cu mama lor,
Se'nirec in sănii legănate
Pe-un drum ca'm basme lucitor.
Şi ninge'niruna. Cad steluțe
Pe mâini înmănușate cald.
Din toat'a lor făptură mică
Se văd doar ochii de smarald.
Şi ninge și se'mburdă sania
Şi puişorii cad gramadă.
Mămica-i scutură şi-i strânge.
Ei râd și plâng in plină stradă.
Şi ninge. Săniuţa sboară
Pe-un drum de stele alb pavat.
Oprită doar de mâna mamei
Să strângă șalul deranjat.
AMĂGIRE
Un flutur'alb in plină iarnă?
Îl amăgesc şi-l prind din sbor.
Decemvrie nu-i galant din fire.
Ești mic de-a fi aviator.
— In cameră-i plăcut. Te-asează
Pe-o perna-așa, să te ncălzești.
Vezi, eu trăiesc aici stingheră.
Să nu mai pleci. Ce drag îmi ești!
Iar dacă-ţi pare greu cu mine,
(Ştii, uneori sunt visătoare)
Tu spune, îți deschid eu geamul.
Dar nu acum. Când râde'n soare.
La mine poți sburda cât vrei.
Am eu și flori, insă pictate.
Din umbra cărților subțiri
Poţi să-ţi urzeşti mândre palate.
M'ai părăsit, fluture drag.
Cât te-am căutat prin cărți subțiri. .
Si-am adormit, visând pustiu
Ca'n urma-atâtor amăgiri....
VIS DE IARNĂ
Căpşoare-n sănii de pitici
Se'ntrec cu clinchete-argintii.
Plutesc pe-un drum mai alb ca ieri
Îmbujorați de bucurii.
Bătrâni înalți salută'm treacăt
Convoiul drumului de crin,
Cu neaua adunată'n plete
Zâmbesc prezentului senin.
Şi-alunecă'ndrăzneț convoiul
Trecând sub arbori de rubin.
Şi seamănă surâs pe buze.
Şi fulgii tot de el se țin.
Oprite-s clinchetele'n sbor.
Convoiul s'a oprit, mirat.
Cel mai micuț a adormit
De-un vis de iarnă legănat.
O IARNĂ'N PLUS
La geam, in palma mea întinsă,
Prinsei un fulg ce-a rătăcit.
Cu el şi-a anunțat sosirea
O iarnă care mi-a zâmbit.
L'am strâns in mâna mea călduță,
L'am sărutat pe aripioară.
Dar el s'a stins. plângând de dorul
Frăţinilor ce'n stradă sboară.
Ştergându-mi mâna'nlăcrimată
Printr'un regret de fulgi adus,
În câmpul anilor vieții,
Am numărat o iarnă” plus.
ULTIMA IARNĂ
Pe masa cu medicamente, biscuiţi, fructe şi țigări,
Zac aruncate”n nepăsare cadouri şi felicitări :
Bolnavul ridicat în perne cu toat'a lui paliditate
Fixează'n gol visuri mocnite ce-s tinereței lui furate.
Deschide-un plic care vibrează in degetele-i lungi şi fine,
Din el pe-un glas plăcut se'ngână dorinți de Anul Nou ce vine.
—Ce borangic... alb strălucește lângă covor? Fir din perdea?
—Nu, fiul meu, uite-l, s'a stins. A fost un simplu fulg de nea.
Cu un oftat schiţeaz'un zâmbet şi-aruncă plicul incolor,
Dar el nesigur, poticneste, și cade jos, lângă covor.
Săltând, o raz'abia călduţă citeşte fraze ce se'nving
Şi pleacă trist, lăsând uitate dorinți ce'n anul vechi se sting.
—A-și vrea s'admir strada'n zăpadă, deschide, ma-mă, şi-mi ajută.
—Am numărat o iarnă încă... Îndreaptă perna şi-l sărută.
.............................................................................................................
Din ochii mari sub fruntea pală, trei boabe mari vreau să se cearnă.
C'un gest neobservat le prinde.—Un fulg topit? Ultima iarnă?...
IN STÂNCI
A vieţuit odată'm stânci
Un pustnic, frate cu pustiul.
Avea amantă-o stea tăcută,
Iar codrul grav îi era fiul.
Prin nopți cu basme și pitici
Își admira amanta crudă
Şi'mbrăţisa cu ochii codrul,
Iar șerpii fluierau a ciudă.
Dar într-o noapte fără basme
Când moartea'n stânci s'a strecurat,
O stea s'a coborât, tăcută,
Iar codrul lung a suspinat.
CRINI
O tânără cu mâini de crin
S'a stins in miezul tinereței.
Au așezai-o'ntr'un cavou
Printre cununile tristeţei.
Un crin cu faţa de fecioară
A plâns în floarea dimineţii.
L-a mângăiat un flutur pal
Atins şi el de-un strop al vieții.
BRODEZ IN NOAPTE
Brodez in noapte
Şi-mpunsătura mea,
Se-amestecă cu vântul,
Un vis îmi plimba gândul
Pe-alei de versuri roze.
Brodez cireșe coapte.
Brodez cireşe coapte.
Pe-alei de versuri roze.
Un vis îmi plimbă gândul,
Se-amestecă cu vântul
Şi-mpunsătura mea.
Brodez in noapte...
Brodez zambile.
In fir trecut prin pânză
Întrezăresc ca'n basme,
In lanțuri de cadril,
In zâmbete de-April,
Fecioare, copile...
Fecioare, copile...
In zâmbete de-April,
In lanțuri de cadril,
Întrezăresc ca'n basme
In fir trecut prin pânză.
Brodez zambile...
MODEL
Din vârful plopului brumat
Ce-a tremurat,
O frunză-a coborat încet
Ca un bilet.
Sub geamul meu mereu deschis
O văd ca-n vis.
Din gândul că ar fi nimic
Eu n'o ridic.
Dar Vântul, prieten nevăzut,
Mi-o'ntinde mut.
Şi-n palmă'ncet silabisesc
Tot ce doresc.
Din vârful plopului brumat
Când a picat,
O frunză-a devenit neșters
Model de vers.
MAI BUNĂ
Nu-mi doresc nume scris cu lauri,
Nici vre-un amor cu ochii-n lună.
Sunt doar legată de-un vis tainic;
Să fiu mai bună. Tot mai bună.
Nu știu măcar cum sun'argintul.
Podoaba mea-i doar in mărgele.
Doar faptul de-a ierta fără ură
E grija gândurilor mele.
Ași vrea s'admir talente, genii,
Făr'egoism, doar cu plăcere.
Să seamăn flori-zâmbete calde,
S-ajut când cred că mi se cere.
Mă simt legată de-o dorință
Ce-n inimă prin minte-mi sună.
Să-i dau o forma pură, caldă:
Să iert. S'ajut. Să fiu mai bună.
CE BINE AR FI
Ce bine-ar fi să fim mereu copii vioi
Să nu ne acaţe anii cu legi obligatoare.
Să ne jucăm de-a viaţa sărind peste nevoi
Şi-n salt să nu'ntâlnim nici pietre-apăsătoare.
Prin soare să culegem, alături de albine,
Flori mari, in culori vii, făcând buchete, zeci.
Pe care să le-aşternem în prima zi ce vine
Şi nu se mai intoarce in sânul nopții'n veci.
Iar un bunic șăgălnic, şi el nemuritor,
Să ne conducă seara prin basme legănate.
Pe când un vânt amic ne bate'n geam ușor
Dorindu-ne somn lin și visuri dantelate.
IN ALBUL NOPŢILOR
In albul nopților târzii
Când nu mai știu broda nimică
Când nu mai sper că poți să vii
Mă'ncui cu doru'n casa mică.
Şi-acolo-i spun povești de-amor
Cu flori de ceară și păcate,
Ce s'au topit la ziua lor
Lăsând fum lung pe șapte sate.
Si stau cu dorul până'n zori
Cum stam cu tine astă vară,
La geamul larg, deschis spre flori,
Sorbind văzduhul, noaptea clară.
Azi nu mai sper că te gândești
Să mă surprinzi șoptind de tine,
Şi nu mai cred să nimerești
Un geam deschis spre nopți senine.
Iar dacă cumva... Mai știu eu. .
Un dor te'ndeamnă spre-a mea poartă,
Să ştii că-i dorul nost”: al meu.
Şi crede-i, că-i trimis de soartă.
CARUL AMURGULUI
Trece-un car cu doi boi albi prin sat
Şi'n el dorul meu supra'ncăreat.
Tânguiri de roţi trec in amurg
Şi prin umbra genelor se scurg.
Boii poartă-n cerbice-al meu vis
Desemnat pe-o frunză de cais.
Iar in jug speranța-mi stă râzând,
Amăgită de ochiul tău blând.
Pe obrazu-mi ud e pace-acum,
Umbra carului s'a dus pe-alt drum.
Şi-a pierdut tovarul legănat
In amurgul marginei de sat.
L-am primit din nou in pragul meu,
Singurul amic îi sunt doar eu.
El mă mângâie când plâng încet,
Eu îl port pe aripi de poet.
PESTE ORAŞ
Pe-oraşul ud cad fire străvezii
Şi ghem se fac pe negrul trotuar.
Un fir mai lung se'ncurcă prin alt ghem,
Apoi se ceartă şi se rupe iar.
Pe-orașu'n somn cad meteori tăcuți
Lăsând'un gol de nimenea simţit.
Unde-au picat nimic nu s'a ales.
Orașu'n somn măcar n'a tresărit.
Pe-oraşul meu, in jurul unui geam
Azi au sburat speranțe de cristal.
Dar a venit un vânt pe trotuar
Şi-a prăpădit comori de ideal.
ARGINT
Fugeam nebun prin colbul de argint
Cu gânduri de argint, ca'n sărbătoare.
M-a urmărit cu ironie-n glas
Un râs de-argint fără de formă şi culoare.
Oglinda, dușmănoasa, mi-a găsit
Un fir de-argint pe fruntea mea de jar.
Ca un cuţit de-argint mi-a dat prin ani
Şi-un cerc de-argint mi-a strâns gândul hoinar.
ROŞU
Vezi turla răstignită'n țigle arse
Cum se prăjeste-n focul rupt din soare.
Nu speră'ntr'un apus de sânge. Uite-o.
Zâmbește-unui bujor prins la răcoare.
Ştii, fata cea cu bluză'mpurpurată
In sânul cu cireșe ce mai strânge?
O dragoste fierbinte. Şi adâncă
Ca marea roșie stropită'n sânge.
PAŞII VREMII
Trandafirii parcului se'ntrec
In culori cu rochii de femei,
Cu mirosul florilor de tei
Ce-şi agaţă soarele'n cercei,
Şi uimirea ochilor ce trec.
Plouă soare'n piaţa rău pavată.
Vântul nu mai râde'n golul ei;
Bat in vreme, repezi, pașii mei,
Scriu prin aer, visuri, porumbei,
Năruind o liniște uitată.
Cânt și număr sticle colorate.
Ele se'ncălzesc sub ochii mei.
Mâinile-mi-se strâng, însângerate,
Prin rebusul tors de paşii mei...
— Ceasul bate'n vreme, ca'n cetate.
BASM PIERDUT
Pe țărmul lui mai îmi cioplesc
Neliniști din plicul subțire,
Iar valuri învinse-mi stropesc
În suflet o umbră de mire.
Desmierd dinspre mal, legănat,
Un fir printr-un vânt, și-l ridic.
Şi-l simt cum adoarme'mpăcat
In cumpăna plicului mic.
Se-adună din clipe, se'nchid
Şi frunze și gânduri amare
Şi cad in sicriul livid
Din ţărmul cu coama spre mare.
Deschid mâna'n vânt, ca un semn
Şi'nchid un plic șters, in trecut.
In barca cu suflet de lemn
Îmi plimb seara'n basmul pierdut.
SUFERINŢĂ
Suferință!
Ești umbra durerii
Şi fumul despărțirii.
Amintirea fericirii.
Eşti nepoata morții
Şi mormântul iubirii.
Suferință!
Stropită cu vin amar
Şi dorinţi fără ecou
Din cupa soartei
Ce ineac'un zâmbet nou.
Eşti stâlp rămas dintr'o căință
Suferință!... Suferință!...
UN TREN
Un tren se-apropie, fugind,
Şi creşte tot mai tare.
Respiră greu, dar e dispus.
Devine tot mai mare.
Un tren se duce, salutând,
Din aripi de destine.
Respiră greu, devine mic
Şi crud faţă de mine.
FRICA DE IARNĂ
Mă'ndrept spre podul toamnei
Cu strugurii necopți în mână.
Mi-e sete. Apa-i prea adâncă.
O boabă acrișoară face minuni.
M'așez pe podul toamnei.
Surprind o umbră'n tulburul decor.
Care'ndârjită, cun braţ în mal lovește
Stropindu-mi fața cu apă sărată.
Mă prind de stâlpul toamnei
Şi sughițând, mă'ntrec a plânge.
Nu pot înainta, nu vreau nici îndărăt.
E blândă umbra. Şi dulce apa tulbure.
CULORI
Valurile se'mbină şi se ceartă
Florile se-adună și se sărută.
Tinerii se prind de mână, cântând soarelui,
Veacului împietrit in albastrul ochilor lor.
Valurile se'mpacă în noaptea resămnărilor.
Florile se scutură sub sărutul toamnei.
Tinerii se desprind din hora optimistă
Privind curioșii in spre apusul soarelui
Care, cu ochii tot mai injectați, adoarme.
HOTĂRÂRE'N NOAPTE
(Glossă)
M-am hotărât deodat'
Prin noapte să străbat.
Să rup un crin plângând.
Să-i simt pulsul ritmând.
S-opresc vârteju'n drum.
Să caut un vis de scrum,
Pe-o piatră-n cimitir,
Un nume-al meu să-nșir.
Un nume-al meu să-nșir
Pe-o piatră-n cimitir ;
Să caut un vis de scrum
S-opresce vârteju'n drum.
Să-i simt pulsul ritmând,
Să rup un crin, plângând,
Prin noapte să străbat
M-am hotărât deodat'.
Şi noaptea m-a trădat
Căci visul i-am furat.
Cu piatra m-a lovit,
Cu scrum m-a oblojit.
Vârteju-n joc sburdat,
Cu pulsul lui ritmat,
M-a pus să smulg un crin
Din ochiul ei senin.
Din ochiul ei senin
M-a pus să smulg un crin,
Cu pulsul lui ritmat,
Vârteju-n joc sburdat.
Cu scrum m-a oblojit,
Cu piatra m-a lovit,
Căci visul i-am furat
Şi noaptea m-a trădat.
FEREASTRA MEA
Ca și-o doină tristă ce tremură'n șoapte,
Fereastra mea scundă stă deschisă'n noapte.
Împletită'n raze de lună bronzată,
Fereastra mea calmă de-un vis e legată.
Mișcată de vântul speranței din mine,
Fereastra mea caldă te-așteaptă pe tine.
Vecină cu crinul ce'n tremur oftează,
Fereastra mea albă cu mine veghează.
Când dorul meu tainic ţi-l trimit in sbor,
Fereastra-mi renaște sub stropii de nor.
Când toamna-mi surprinde boabe pe obraz,
Ea-mi mângăie fruntea sculpatată'n pervaz.
............................................................................
Ca și doina tristă ce-a murit in vânt,
Fereastra mea-n noapte s'a'nchis ca'n mormânt.
ZĂDĂRNICII
M'am copt intr'un gând, an de an
Pe drumuri in pagini de vară.
Un timp mi-a fost frate-un castan
Discret, dintr'o ploaie de seară...
Cum crește-un surâs lâng-un crin
Creștea și-al tău nume iu gând,
Lumini din eternul senin
Şi basme spre vară urcând.
Te-am strâns dar căzură ninsori ;
Îngheț dintr'o lume străină.
Fugind, mi-am tăiat drum prin zori
Şi-un nume lăsat pe-o ruină.
SEMINŢĂ PE NISIP
Te caut în umbra ce despică drumul,
In simbolul lui Marte, nepătruns,
In tot cuvântul ce-și menține fumul,
Şi'n orice mână'ntinsă spre răspuns.
Surâsul tău, seminţă răsturnată
Pe dâmbul năzuințelor dintâi,
Răsare din nisip străin și ca o fată,
Își serie doru'n cer deschis : rămâi.
Străbat un univers nedescifrat de mine,
Deschid atlase'nchise brusc de vânt.
M'apropii de-un nimic. Mă'ndepărtez de tine;
Mă voi opri... Un ceas stricat de mâna unui sfânt.
APUS
Ne-am întâlnit intr'un destin
Cu un apus de vară.
De sus ningeau flori din salcâmi
Şi visuri din ghitară.
Ne-am sărutat. M'ai inţeles
Intr'un apus de vânt.
Ti-am îngânat un cântec nou;
M'ai învățat să-l cânt.
Ne-am despărțit la răspântii
C'un răsărit de ceaţă.
De sus ningeau fulgi albi și moi
Pe trista dimineață.
ÎN SEARA-ACEASTA
In seara-aceasta ceru-i trist,
Mai trist ca niciodat'
Şi parcă-i rupt dintr'un amurg
Al unui tren plecat.
În seara-aceasta'am rătăcit
Pe un peron in fum;
Recunoscând un fluierat
Am așteptat și-acum.
În seara-aceasta, dintr'un tren
Ce suspina pierdut,
Un singur călător ieși
Şi el necunoscut,
.................................................
În astă-sear'am coborât
Pe drumul meu, in gând.
Te-am întâlnit ca altădat'
În trenul nostru blând.
TE' MPRESOARĂ
Gândurile mele sunt frunze fragede
Din arbori scuturați de vânt dușman,
Pe care le calci in drumul tău
Care nu te mai conduce in spre mine.
Dragostea mea e aerul de-april
Ce te'nfioară și te încălzește.
Închizi ochii tăi negrii, zâmbind de plăcere
Şi nu te'ntrebi măcar cât e puterea lui de mare.
Tristețea mea e noaptea'ntunecoasă
Ce te'nvelește dormind, visând zăpadă.
N'ai simţit aseară cum oftează văntul?
Nu te-ai întrebat când noaptea își are somnul ei?
Versurile mele sunt triluri de paseri
Ce ciripese zilnic sub fereastra ta.
N'ai socotit vreodată câte diamante
Din două oceane, mă costă hrana lor?.
TABLOU
Iubite, am văzut fereastra
Deschisă, și-am trecut la tine.
Văd ceva trist in casa asta.
Tu zaci. Ești palid. Nu ți-e bine?
Ai scris prea mult ca'ntotdeuna
Văd coșul plin şi revărsat.
Cum nu? Ce nu? Muncești într'una.
Şi mult prea mult iar ai fumat.
E fum aici. Ieșim puțin.
Să-ţi sboare vântul peste minte.
Cum vrei! Așteaptă-mă că vin
Să-ţi fierb un ceai cu rom. Fierbinte.
Așa. Acuma-mi poți ceti
Tot ce nu știu de când n'am fost.
N'ai scris? Ai scris? Nu mă minți.
Iar nu-mi dai pace. N'are rost.
TRIST AMURG
Trist amurg al nopții solitar
Iar răsari sub pasul meu hoinar,
Iar îmi paști regretul conturat
In perdeaua gândului furat.
De-ntâlnești in cale-un geam închis
De-un poet având fruntea de vis,
Să ştii că-i iubitul meu stingher
Adunând tristețe şi mister.
C'o tulpină din dorul ce-mi dai,
Cu aroma nopților de mai,
Mângăie-i obrazu'nlăcrimat
Şi-i șoptește dece l-am lăsat.
Te-o ruga să te explici mai clar,
Te-o'ntreba când m-oi întoarce iar.
Spune-i că m'ai lăsat, anonim,
În străin și rece ţintirim.
Jură-i că in noapte m'ai închis
Să visez de el, cum mi-a fost scris...
PRIBEGIE
Nu mai socotesc amurgu'n palmă
Şi duminicile'n clopot cunoscut,
Pașii mulțumirii'n strada calmă,
Şi distanţa dintr'un gând durut.
Mi-am ales, pe-o linie de-albastru
Cârduri frânte'n taină, siniliu,
Anotimp cu haina de sihastru
Pe-ale cărui pagini scriu. Şi plâng. Şi scriu.
Prin păreţii zărilor mă'mbie
Câteodată, regăsit, un dor,
Să m'acăţ de geana vântului ce-adie
Tocma'n sat acasă să cobor.
Şi'ntro seară lungă cât e viața
Să-mi adun povestea, să mi-o strâng
Pe'ntreg restul anilor din ceața
Căilor pribege ce mă frâng.
Şi să simt atunci că saltă'n mine
Ritmul vechi din hora mea aleasă,
Ce'n umbra cununilor senine
Mă ridică'n vers, să-ţi fiu mireasă.
DINTR'UN PUNCT
Mi-am pierdut punctul pe strada
Orizontului deschis,
Care taie prin zăpada
Filei de poem nescris.
Am intrat in codru, Ninge.
Cugetul mi-e alb dar greu.
Peste glugă-mi se desprinde
Un amurg ce nu-i al meu.
Pelerin cu drumu'n spate,
Caravana m'a mințit.
Împletind singurătate
Peste munți, am obosit.
Şi mă coc ca'ntr-o baladă
Din rugină sau blestem?
Strada mea vrea să te vadă
Din al ei punct alb, te chem.
LÂNGĂ TINE
M'ai cuprins cu braţul, strâns,
M'ai rugat să nu mai scriu.
M'ai lăsat la poarta'n ceață
Şi mi-ai spus că e târziu.
Am plecat cu ceața'n braţe
Şi dorința să mai scriu.
Ţi-am simțit strânsoarea încă
În al nopții crud târziu,
ROMANŢĂ
A-şi vrea să-mi port romanța'n noapte
Pe drumul versului ce-ţi cânt.
Poema noastră ne'mplinită
Ce tremură pierduiă'n vânt.
A-şi vrea să-ţi cânt in noaptea asta
Un început dintr'un sfârșit,
Să mă'nţeleagă satul, luna
Şi tu atât cât m'ai iubit.
OCHILOR RĂMAŞI ÎN TRECUT
Te-am desemnat din valul exilării
Cu remușcarea dulcelui avut,
Mutându-mi steaua peste-atlasul mării
Când cerul promitea un început.
Şi din această apă de risipă
Ce-mi stă de-alungul galbenelor căi,
Încerc să gust a fagurilor clipă,
Din tot ce-au spus odată ochii tăi.
Un sunet din vre-o nota despicată
Trimis din centrul marelui tumult,
Îmi spulberă o pace adunată
Intr'un poem ce ți-l'am scris de mult.
Și umbra-mi trece'n valuri de extaze
Mușcând din carnea fructului trecut,
Iar cuibul zodiei își prinde raze
Din ochii-atlasului ce l-am avut.
DIN RAZELE FARULUI
Zările mi-au furat ochii,
Mâna'n vânt își poartă zarul,
Cumpăna-și salută plopii,
Anii-mi numără amarul.
Te cobor, cercând uitarea,
Te'ntâlnese la vârf de drum.
Pași-mi lungi cerșesc iertarea,
Umbra ta zâmbește-a fum.
Bat in aer umilințe
Ca şi stropii'n plină navă.
Mă nedumiresc dorințe
Lângă inima bolnavă.
Creşti mai mare din morminte
Unde vreau să-ți îngrop bustul,
Fierb păcatu-ți in cuvinte
Şi nu-ţi servesc decât mustul.
Vreau să-ţi las parte din nume
Verdelui din autobuze:
Mă avertizeaz'o lume
Că-ţi port rostul formii'n buze.
Cumpăna-mi salut amarul ;
Mâna'n vânt își plimbă mersul,
Coama serii-mi prinde versul
Ce mi l-ai trimis cu farul.
AŞTEPTARE
E seara târzie. Te-aștept.
O creangă-mi tot bate'n fereastră,
Prin ploaia măruntă, albastră,
Şi-mi strânge tăcerea la piept.
În noapte mă uit şi te-aștept.
Mă reazim de-un plop ca de tine.
Dar frunza-i nu caută'n spre mine.
Ea tremură'n visul ei drept...
Tot plouă. Mă strâng lângă plop,
Dar braţu-i nu știe de mine.
Plâng şi-aud ca prin vis, cum îmi vine
Un limpede vers dintr'un strop.
ZIUA TA
Visul meu ţi-a semănat mii de crizanteme.
Ele-au crescut drepte, sprijinite de zâmbete,
Ca'n satul dorului meu.
Din ele, Septembrie ţi-a împletit cununa fericirii,
Având panglica nemărginită a dragostei,
Legată de numele tău, care ştie desmierda.
În această dimineață decorată,
Am trimis îngerul idealului
Să-ţi bată'n geamul dinspre bucurie,
Însoțit de clopotele cerului
Ce sună'n catedrala toamnei.
Dorinţa mea iți scrie pe pragul acestei sărbători
Ca orice urmă a pribegiei să dispară,
Odată cu umbra ultimului cârd de cocori.
Iar unciile lacrimi să-ți fie bruma norilor
Pe geamul curat al visului.
Cu acest dar te voi întâmpina întotdeauna
Când calendarul amintirii va înflori ZIUA TA...
Iar seara, cu arcușul lui Rilke, pe violina speranțelor,
Voi încerca din nou o răsplată a zădărniciilor noastre,
Din marele semn al întrebărilor
LA ZIUA MEA
În dimineața-aceasta cu vers de sărbătoare
În geam mi-a bătut Vântul, cu degetu-i uscat.
Am scos mirată capul și suflul lui șăgalnic
Mi-a sărutat obrazul şi m'a felicitat.
Iar Toamna mi-a'mpletit un șal de borangic
Împodobit cu frunze din codru-i de aramă.
Dorindu-mi să-l port seara prin templele ei reci,
Când clopotu-amintirii spre locuri dragi mă cheamă.
Iar proprii mei ochi mi-au dăruit, vărsând,
Un șir alb de mărgele rotunde, străvezii.
Bomboane, şocolată, umplute cu speranțe
S'au revărsat pe masă din sute de cutii.
Prin cablul roz de visuri sosit-au telegrame
Ce mi-le-au descifrat trei ciocârlii. surori,
Iar roiul de albine mi-a inundat grădina
Privindu-mi, curioase, buchetele de flori.
Spre seară, ameţită, de-atâtea dulci surprize
Simţii cum capul greu pe coate mi se lasă.
Prin vis mai auzii cum Vântul din vioară
Îmi cânt'o serenadă in drumul lui spre casă.
DOR DE COLŢUL MEU
Un dor mă prinde, câteodată,
De piatra colțului pustiu,
Ce”n urma vremii ce va trece
Nu voi putea să-i mai reviu.
Un dor așa când mă cuprinde
Mă simt ca omul păcătos
Ce-și caută o scăpare'n sine
Fiindu-i totul de prisos.
Când vine uneori din umbră
Un freamăt ce mi-e cunoscut,
Tresar ca deținutul sumbru
La gest de temnicer tăcut.
....................................................
Un dor mă cheamă, câteodată,
Din anii mei pierduți in van,
Prin jocuri desemnate'n piatra
Copilăriei, an cu an.
PRIN RITMUL STROPILOR
La geam străin, cu pervaz greu,
Îmi torc un fir de gând udat,
S'ajungă până'n satul meu
Prin ritmul stropilor când bat.
Cu ochi străini un zid privesc.
Pe faţa-i albă de nătâng
Doar dinții sparți și suri rânjesc
Prin ritmul stropilor când plâng.
C'un dor ce nu-i străin mă'ntrec,
Şi-l las s-alunece ușor
Spre ființa ce n'a vrut să plec,
Pe când doi stropi pe faţă-mi mor.
CHICAGO
De'ntârzii un minut,
Blestem poteca ce-mi înalță spini sub gene.
Visez un ceas în noaptea mea de Sânziene,
Şi, din acest mormânt, un început.
În nerăbdarea-mi tristă şi uitată,
Te'nchipui nou, din ceţi, din amăgiri.
'Topesc in mine depărtarea toată,
Să nu mai știu de locuri, de-amintiri,
Iar când apari în seara așteptării,
Îmi scutur scrumul clipelor pe geam,
Rupând, din gânduri, visul, ca pe-un ram,
Și aruncându-l în adâncul mării. ..
Îmi sting lumina ca s'aprind o alta,
Mai dincolo de târguri și de gând,
Şi-s numai trudă. Mânuiesc unealta
Ca să-mi cioplesc o piatră de mormânt.
Aceasta-i LUMEA NOUĂ. M' adâncesc in mine
Şi viața-mi pare depărtat tumult.
Străinului cu drumu-i șade bine.
Ascult. M'ascult...
RĂVAŞ SPRE ÎMPĂRĂŢIE
Fac punte, Doamne,
Dela gura mea arsă, până la Împărăția Ta,
Rugându-ți Indurarea,
Când ochii-Ţi dimineața
În mări Își spală Bunătatea,
Să m'aduni și pe mine
De prin stropii tristeţei
Şi nopțile răsturnate
Pe răsuflarea întâmplărilor.
În cuibul Smereniei ascund Cartea Ta Sfântă
Şi-mi gust pe Ea speranțele
Alese pentru "Ţara mea bolnavă.
Din rama somnului meu frânt
Îți cer să'nveţi pe mama
Să mă renască din amăgiri.
Iar satului meu lipsit de Garda Nădejdei
Trimite-i înger protector, cu numele Luceafăr.
Aștept răspuns, Doamne,
Prin pajii Bunătăţei Tale
Şi linia Dreptății.
AMIN.
CUPRINSUL
Pasul cel mare...
Salut din Italia...
Prin geamul depărtărilor...
Postum...
O văd pe mama...
Moment...
Decor sfânt...
Bunica...
Bilet de drum...
Tăticului...
Jertfa vântului...
Puiul mamei, somn ușor...
Icoana de April...
Început de toamnă...
Ninge...
Şi ninge...
Amăgire...
Vis de iarnă...
O iarnă'n plus...
Ultima iarnă...
Brodez in noapte...
Model...
Mai bună...
Ce bine ar fi...
În albul nopților...
Carul amurgului...
Peste oraș...
Argint...
Roșu ...
Pagii vremii...
Basm pierdut...
Suferința...
Un tren...
Frica de iarnă...
Culori...
Hotărâre'n noapte...
Fereastra mea...
Zădărnicii...
Semanta pe nisip...
Apus...
In seara-aceasta...
'Te'mpresoară...
Tablou...
Trist amurg...
Pribegie...
Dintr'un punct...
Lângă tine...
Romanță...
Ochilor rămași in trecut...
Din razele farului...
Așteptare...
Ziua ta...
La ziua mea...
Dor de colțul meu...
Prin ritmul stropilor...
Chicago...
Răvaș spre împărăție...
Toate mulțumirile mele intelectualilor
Români- Americani cari m-au ajutat a-mi exprima
dorul, prin poezie, în exil.
EDITURA DRUM
MADRID, 1968
S'a terminat tipărirea acestei cărți la 21 septembrie 1968
în atelierele Artes Graficas Benzal Virtudes, 7, Madrid.
S'au tipărit 400 exemplares.
CORRECTION:
Iubite cititor,
Sper că nu am greșit trimițând acest volum la adresa D-tale. Versuri scrise cu gândul la trista noastră Tară, la câmpiile înflorite ale satelor noastre.
Prețul cărții este fixat pe ultima pagina. Ași fi trimis-o bucuros gratis, tuturor acelora setoși de cultura românească, însă situația materială nu-mi permite; lucrez singură, întreținând pe bunica mea, de 77 ani, și fiul meu de 9.
Dacă nu vă convine, Vă rog să-mi trimite-ți cartea înapoi.
Autoarea,
Dorul după satul natal Coștei cântat în poezia Doinei Oșteanu
Cu mare grijă și deosebit respect țin în mână un volum de poezii al aceleia care se numea Doina Oșteanu.
Din dragostea și stima ce i-o port, simt nevoia să scriu despre consăteana mea, despre poeziile ei de mare simplitate, dar de o frumusețe incontestabilă.
Doina Oșteanu era o ființă blândă, timidă, visătoare. Poezia ei e ca și cum s-a spus despre cea a lui Coșbuc: »că-i poezia sufletului, izvorâtă din suflet și vibrând în suflete…«
Sper căci cu această comparație nu minimalizez cu nimic marea poezie a lui G. Coșbuc pe care o admir. Poezia ei izvorește din inima-i frântă-n două. Ea a plecat, dar inima, săraca se târa pe brânci veșnic întoarsă cu ochii spre sat, spre bunicuțe despre care cânta mereu.
S-a născut în Coștei, pe data de 15 septembrie 1929 și se stinge la Chicago în 1970, numai la 41 de ani. Școala primară de șase clase o face în sat. Își pierde întâi mama, apoi tatăl, rămânând în grija celor două bătrânele, să le fie sprijin la bătrânețe – unica mângâiere a zilelor chinuite.
Așa trebuia să fie, dar ea și-a urmat firul ghemului care se numește soartă. Așa era sortit poetei Doinei Oșteanu, fiind un păgubaș al vieții, să caute mereu o satisfacție în viață, în dragoste…
Pleacă din sat. Se duce la oraș (Vârșeț), dar nici aici nu-și vede viața împlinită cu toate că are copil și soț. Apucă, deci, calea necunoscutului. Se duce întâi în Italia și de aici, peste ocean, în Canada împreună cu copilul și cu bunica despre mamă.
Am cunoscut-o personal pe Doina Oșteanu. Când eram elevă la liceu de multe ori eram împreună. Mie îmi plăcea să citesc. La ea găseam hrană sufletească din plin, fie din convorbirile pe care le purtam, fie din cărțile pe care le împrumutam.
Îmi citea și poezii. Eu eram publicul ei unic în Coșteiul nostru pitoresc, la margine de lume, fără curent electric, fără drum de țară.
Am regăsit-o pe Doina în volumul de față aceeași pe care am știut-o de înainte. Volumul unic întrunește 59 de poezii și este apărut în Spania, la Madrid (Editura »Drum«, 1968).
Este dedicat celor două bunice care au ținut locul părinților decedați. Titlul însăși »Năruind o liniște uitată« este semnificativ. Singur ne spune că-i vorba de amintiri depuse ca pe un răboi mult timp în suflet, în filmoteca aceasta de aur și scoase cu mare grijă din acest lăcaș sfânt, purtate pe brațe, legănate cătinel, cătinel, cu degetele dorului care-i mai puternic ca orice.
Pe noi ne interesează ce spune poeta despre satul său natal. Vatra satului natal, leagănul copilăriei, pe toți ne atrage ca un magnet. Cu cât înaintezi în ani, cu atât magnetul devine mai puternic. Te atrage mai mult. Dacă te găsești în sat, nu-i simți dorul. Îl ai întreg lângă inimă. Dacă ești plecat, însă, îți insuflă o nostalgie după tot ce a rămas în urmă.
Poeta D. Oșteanu plecată departe de sat, se reîntoarce în gând mereu în el, privindu-l cu ochii interni, regăsindu-l mereu așa cum l-a lăsat. Cele mai caracteristice poezii care vorbesc despre satul său din vale sunt: Pribegie, Dor de colțul meu, Prin ritmul stropilor și Răvaș spre Împărăție.
Să le luăm pe rând: Din depărtare, »prin pereții zărilor«, poeta se-agață »de geana vântului ce-adie / Tocma-n sat, acasă să cobor«, acolo, unde duminicile erau recunoscute după dangătul prelung al clopotului bisericii. Ar dori »într-o seară lungă cât e viața« să revină-n sat:
»Și să simt atunci că saltă-n mine
Ritmul vechi din hora mea aleasă«
(Pribegie)
Poeta își amintește de camera în care ades îi plăcea să stea, căci: »Ceasul greu de nuc despre un trecut vorbește« (Pasul cel mare), apoi cărțile, pianul, covorul din cameră, toate ne spun că nu era o casă obișnuită. Bunicul despre mamă ținea cafeneaua cu numele »Europa«. Astfel că și până-n zilele noastre despre colțul acela unde-i casa poetei se spune: »Colțul și casa lu Europa«.
Își amintește cu multă nostalgie și de piatra din colț. Casa mare se găsea în colț vizavi de fântâna cu cumpănă, iar la două colțuri în jos clipocea bătrânul Căraș. Interesant că poeta nu-l amintește de fel în poeziile sale ca fiind parte componentă a satului. Din depărtare:
»Un dor mă prinde câteodată,
De piatra colțului pustiu
Ce-n urma vremii ce va trece
Nu voi putea să-i mai reviu«
Sau:
»Un dor mă chiamă câteodată,
De anii mei pierduți în van,
Prin jocuri desenate-n piatra
Copilăriei, an cu an…«
(Dor de colțul meu)
Este conștientă că fiind plecată atât de departe nu se mai poate întoarce, nu mai poate revenii, că anii îi sunt »pierduți în van« și că numai amintirile îi sunt vii. Ele o țin trează, vorbindu-i cu dragoste, cu duioșie chiar despre toate cele rămase în urma ei.
Același dor, dar poate mult mai dur, mai pătrunzător, este acela în poezia »Prin ritmul stropilor«. Stând la geam care-i străin, precum e străină și țara în care se găsește:
»Îmi torc un fir de gând udat
S-ajungă până-n satul meu
Prin ritmul stropilor când bat.«
Ea plânge gândind la satul din depărtare, iar zidul din față care-i atât de străin, de ostil cu »dinții sparți și suri rânjește«. În final vine ca un balsam, ca o apă călduță, ca un soare de primăvară:
»Un dor ce nu-i străin«
care se îndreaptă:
»spre ființa ce n-a vrut să plec«, adică tot la bunica gândește. Vine apoi cererea sau rugămintea către dumnezeire în care cere cu multă evlavie:
»… satului meu
Trimite-i înger protector
Cu nume de Luceafăr«
(Răvaș spre Împărăție)
Dormi în pace, fiică a Coșteiului, Dumnezeu ți-a auzit ruga. A trimis îngerul păzitor – pe Luceafărul poeziei românești – pe poetul Mihai Eminescu. Și tu și providența l-ați ales pe cel mai mare dintre noi. Cinstindu-l pe el, te cinstim și pe tine, adăpându-ne veșnic sufletele însetate de bine, de frumos, de omenie, la izvorul magic al poeziei.
de Maria Păuța-Gașpăr
Sursa:
Românii Independenți din Serbia
https://ris.org.rs/dorul-dupa-satul-natal-costei-cantat-in-poezia-doinei-osteanu/
