LEGIONARII ÎN LAGĂRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM

17 Iunie 1942: Ziua de naștere a lui Călin Aurel la împlinirea vârstei de 29 de ani în lagărul de concentrare Buchenwald

Lagărul Buchenwald-Fichtenhain se afla la vreo 15 km de Weimar. Era aşezat în plină pădure. În creştetul pădurii, pe un platou denumit Fichtenhain, a fost construit lagărul special pentru legionari. Era format din cinci barăci, două pentru locuit şi două pentru ateliere, în plus o baracă pentru căsătoriţi.

Legionarii au fost aduşi în lagăr în două serii: în Decembrie 1942 şi în Ianuarie 1944. În afară de cei de la Rostock, au fost internaţi toţi legionarii care până atunci, trăiau liber în Germania. Bombardamentul a avut loc a doua zi după capitularea României, în 24 August, pe la orele 12.

Au murit în bombardament cinci legionari: Graur, Zaharia, Voinea, Călin şi Gheorghe Papanace. Au fost răniţi peste 70. După două zile, legionarii din lagăr au fost îmbarcaţi în tren pentru Viena, în afară de cei grav răniţi care au fost transportaţi în diferite spitale.

DIVERSE IMAGINI DIN LAGĂR

 Lagărul Fichtenhain–Buchenwald iarna. Vedere parţială a unei barăci

Lagărul Fichtenhain–Buchenwald. Turn de pază

 Vedere a unei barăci din interiorul lagărului

 Moartea lui Gigi Bădulescu în Buchenwald. 1943

 O baracă lovită de bombe în Buchenwald. 24 August 1944

 Fiind vară, legionarii îşi aştern de dormit în pădure

 La masă pe pajişte

Nu mai există pază. În împrejurimile lagărului grupe de legionari umblă în căutarea unui loc de odihnă

Legionarii îşi caută lucrurile printre sfărâmături

================================================================
=========================================================================
=================================================================

În memoriam: ing. Ion Graur, farmacist Ion Voinea, av. Constantin Călin, stud. Gheorghe Papanace şi teolog Zaharia Duhul, căzuţi în bombardamentul din lagărul de concentrare Buchenwald (Germania), la 23 August 1944, şi stud. Gigi Bădulescu, mort în acelaş lagăr în 1943.


“Prin Mlaştini şi Furtuni”

Ieşi-vor, Doamne, odată din adâncuri
martirii legionari, cu crucile ‘n oblâncuri…

Şi suflete de piatră
s’or muia
şi-or plânge,
la înfricoşetoarea paradă de sânge…

Vor defila ‘n cătuşi,
în lanţuri grele,
– ca un blestem din cer -
cohorte şi drapele
cu închisori pe umeri,
cu feţele brăzdate de durere,
cu rănile deschise de puşti mitraliere…

Va fi atunci
parada morţii pentru voi,
iar pentru noi,
– paradă de ‘nviere!…

Demetrius Leontieş, “Prin Mlaştini şi Furtuni”, Ed. Dacia, 1969, Rio de Janeiro, Brazilia.

========================================================

======================================================================

========================================================

   Cred necesar de a plasa expunerea acestor momente traite in cadrul unui întreg istoric, începând cu data de 23 August 1944. Coincidenta întâmplatoare sau sincronizare sortita a evenimentelor? N'asi putea preciza... Dar faptele sunt izbitoare.
   In ziua când tara a fost predata Rusilor, o soarta echivalenta ne fusese harãzita si noua, cei din lagãrele de exterminare, mai rapida însa, radicalã.
   Tara îngenunchiata prin tradare, nu mai exista nici o forta sa se opuna bolsevizarii totale. Numai legionarii de peste hotare care, desi prizonieri ai Germaniei, mai erau disponibili si decisi sa reia steagul cazut si sa trezeasca din nou constiinta româneasca.
   Pentru a evita, probabil, complicatii de ultimã ora, s'a hotarît in sferele «umanitare» ale Aliatilor, eliminarea imediata a ultimului bastion de rezistenta româneasca. Astfel, concomitent cu actiunea din tara, o alta actiune -a Aliatilor- trebuia sa bombardeze barãcile din Buchenwald, sectia Fichtenheim, unde se gaseau peste 400 de legionari, ce nu stiau ce-i asteapta.
   Printre ei si autorul acestor amintiri...
   Dar mâna lui Dumnezeu ne-a scapat de la un masacru sigur!
   Avioanele «Liberator» trebuiau sa efectueze un bombardament «covor». Bombele sa cada foarte aproape una de alta, sa are metru pãtrat cu metru pãtrat, tot ce întâlneau in perimetrul fixat cu grije, de avioanele de recunoastere.
   Bombele au cazut cum fusese prevazut. Dar au atins pãmântul cu câteva fractiuni de secunda ma târziu, într'o padure, abia la 200 de metri mai departe de unde eram noi, razând toti copacii si rascolind adânc huma. Cum de-am scapat, nu stim. Sa fi fost calculele inginerilor, viteza vântului, viteza de accelerare a bombelor in cadere?... Sau mâna lui Dumnezeu, care nu s'a îndurat sa ne lase prada sortii, dupa atâta frãmânt si suferintã?...
   Deaceea cu umilinta, mãrturisesc cele întâmplate.
   Inchin aceste amintiri mamei mele, si tuturor mamelor care au indurat ca ea, ofranda pilduitoare adusa Neamului lor.
   Lui Spiru Blanaru, Comandor Domasneanu, eroii de pe Semenic, camarazilor lor, un ultim salut.

PRIZONIERI IN LAGÃRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM
-ATACUL AERIAN ANGLO-AMERICAN-
23 AUGUST 1944

Un amiaz cald, senin! Ziua de 23 August 1944.
   Ca in fiecare zi, stoluri, stoluri, câte trei, câte sase, avioanele «aliate» sboara peste vârful ce adaposteste «Caminul dintre brazi», cum s'ar zice in limbra noastra, o sectie a lagarului din Buchenwald, Fichtenheim.
   Era ora schimbului, lucram in serii de 2 x 6 ore la atelierul de reparat aparate optice.

   In costum de baie, baie de soare, bine înteles, detinutii, «OASPETI DE ONOARE» ai Marelui Reich, îsi prelungeau odihna. Intins pe spate, cu ochii spre cer priveam solii ce vor semana moartea pe undeva, mai departe de noi. In frunte, un «liberator» urias, un bulgar de lumina. La câteva sute de metri, câte trei in linie, urmând apoi la alte sute de metri, grupe fara numar. Erau parca un joc de artificii, inofensive pentru noi, pentru cei 60.000 de detinuti, adapostiti de padure.

   Deodata o dârã lunga de foc fulgera zarea si in clipa urmatoare, pamântul se cutremura. Un vuet sinistru, apoi lemne, pietre, pamânt ploua peste noi. Un fag pe aproape ma înfrateste. Ii prind mijlocul si-l strâng sa ma pierd în el. In jurul meu tipete. Un alt vuet mai din afunduri, coboara noaptea peste lume.

   Era ora 12 fãra zece minute, seninul de adineaori dispare fara pic de urma. Printre bubuituri o voce rasuna: «Toata lumea in baraci». La adapost de schije si pietre care cad ca ploaia. In câmp descoperit esti la discretia atâtor riscuri, in baraci doar bombele cazute aproape te lichideaza.

In momentul acela nimeni nu mai rationeaza, instinctul hotarâste, cu legile lui. Ma desprind cu greu,de trunchiul frate si dupã voce, gasesc intrarea. Pipaind coridorul, dau in sala mare-atelier si-mi gasesc adapost sub masa grea de stejar, tejgheaua de lucru, groasa de 6/7 cm.
  

 Din nou un cutremur ce sgudue baraca. Peretii cad pe rând, suflati de presiune, svârliti ca niste jucarii la mare distanta. Inima îmi bate puternic. Gândul sfârsitului mi se strecoara încet in suflet, fara revolta. O calda resemnare îmi îmbraca toata fiinta. Asteptam ultima lovitura si nu ma mai gândeam la nimeni. Trebuia sa sfârseasca odata! A mai întârziat traiul din firimituri.

   Gândul se pierde in noaptea de cumpana, când viata atârna de un fir abia vizibil. Luna albea chipurile. Incercuiti de soldati cu mitraliere, ce ne tinteau trupurile, asteptam sfârsitul care intârzia... Deodata tonul «Sfintei tinerete legionare» rasuna.

Era semnalul de foc pentru tragatori. Era ultima rugaciune, ultimul strigat pentru viata, inainte de a ne stinge... Au urlat la noi, dar n-au tras. Eram 193 de nebuni! I-a încremenit hotarârea noastra de moarte. Glasurile noastre, înfratite într'unul singur, cautau cerul in ultima ofranda. Desprinsi de trup, in voluptatea daruirii, multimea sufletelor a devenit fluida. Cele mai tari au dominat clipa, ridicând pe cele mai subrede. Nu era un moment de slabiciune! Ceasul din urma aprinde ce-a mai ramas bun in om, il inalta pe treapta virtutii si-l ofera jertfei in efort sublim.

   Un nou cutremur doboara si ultimul învelis, lasându-ne îngropati in ceea ce a fost câteva clipe înainte, adapost.   Mi-era teama sa misc. Prelungeam nadejdea ca mai sunt întreg. Din darâmâturi nu puteam scoate decât bucati de lemne, de pietre si carne. Pipãi corpul dela cap la vale si nu-mi vine a crede, ca înca mai sunt teafar. Misc încet. Toate «piesele» -zic- raspund la comanda. Nouri de fum ce îngroseau întunericul, ne acoperã, ne sufoca. Foc pe aproape si noi prinsi între scânduri.

   Familiile camarazilor nostri, care erau separate de noi, prin gard de sârma aveau un adapost, sapat in pamânt si acoperit de un strat gros de moloz si pietre. Baraca noastra era la câtiva metri. Cineva strigã din ruine la cei ce vor mai auzi, sa iasa si sa ajungã la acest adapost. De aproape doi ani de când eram aici, cunosteam fiecare metru pãtrat, dar poate mai mult instinctul, m-a orientat spre locul de salvare. Nu era prea mare. Abia sa cuprindã 10-15 persoane. Era plin! Ma proptesc într-un ungher, sa prind cât mai putin loc. Gemete surde, întretãiate de sgomotul de afara.

   Se aprinde o lumânare. Un spectacol sinistru mi se deschide ochilor. Corpuri pline de sânge, îngramâdite la întâmplare, strigate de ajutor ce cheama doctorul sau un camarad. Nu stiau cât sunt de raniti. Gândul ca ar mai putea fi salvati le da speranta si glas de ruga. Dar eu ce caut aici printre femei, copii si muribunzi? Ramân singur fara raspuns, fara reactie. Sa ies in ploaia de foc si moarte -în câteva clipe voi fi ca ei- sa ma ascund sub ei?! Doctorul Ighisan, la flacara palã a lumânarii, leaga ranile, împarte nadejde, la cei ce îndoiala face ravagii.

   In acel moment, un urlat de afara ma trezeste, ma scoate din buimãceala si... «Avem camarazi raniti. Cei întregi sa vina sa-i strângem, ca-i arde focul»!
   Am binecuvântat vocea si fãra sa mai cuget, ma anunt ca ies. Un alt camarad ma urmeazã. Eram desculti, in chiloti de bae, cum ne-a apucat începutul prãpadului.
   Afarã se mai luminase o leacã. Vuetul continua la intervale, însotit de rafale scurte de mitraliere. Drumul ce ducea dela atelier spre baracile de locuit, era acum numai moloz in gramezi si tot ce pâmantul a putut împrosca. Talpile moi nu rezista greutatii corpului. Simt dureri vii si sângele cum curge la fiecare pas... Sar de durere si cad mai dur. 

Barãcile de locuit au fost transformate in darâmaturi. A mea a fost atinsa de o bombã in plin si in locul ei o gaurã de 6-7 metri adâncime si un diametru tot pe atâta câscã larg gura.

   Voi mai gasi o haina sa pun pe mine, ma întreb într'o doara. Dar timpul nu mai era pentru întrebari. Cu trei camarazi intâlniti la întâmplare, formam echipa, in cautare de rãniti.

   Spectacol de apocalips! Lânga poarta lagãrului, Popa Zaharia, Duhu Dumnezeu sa-l ierte, îsi doarme somnul ultim. Fara durere, pe chip i-a ramas zâmbetul senin, de impacare, de liniste. Mai alãturi, inginerul Ion Graur din Galati, întreg, dar adormit pe veci.

Mai greu de vazut, farmacistul Ion Voinea din Giurgiu, atins de un obiect tare, in plin, nu mai avea decât o jumatate de craniu, golit de creeri. L-am cunoscut la Sofia, primul camarad întâlnit dupa refugiul din tara. 

Am locuit cu el si cu avocatul Costicã Calin, prieteni nedespartiti, împreuna cu Costica Oprisan, tânar, cu chip de fecioara pura. Am stat cu ei doua luni si apoi am parcurs drumul împreunã, pânã la Rostock, in plina iarna, înghesuiti în vagoane de vite. Un gol mi-a cuprins sufletul. Câteva minute înainte, vorbeam cu ei, acum... tragic sfârsit, fãra putintã de raspuns.

  In drumul din fata lagârului erau câtiva raniti, scosi din daramaturi. Camarazii îi transportau, cum puteau, spre spitalul lagãrului. Ne oprim in fata unuia dintre ei care era mai grav ranit, întrucat nimeni nu-l mai recunoaste. Fata îi era scaldata in sânge, hainele rosii. Punem patura jos si-l asternem cum putem.

Prindem cele patru colturi si îl coborâm spre spital. Ne oprim din când in când, rotind ochii in jur. Bucati de carni, mâini, picioare, atârnau de crengi, cadavre semanate pe drum... Moarte, numai moarte, ce-a ravasit într'un crud macel mii si mii de necajiti. Of mii de morti au fost numarati din cei saizeci de mii de gazduiti, in tot lagarul. 

Mai departe întâlnim alti camarazi ce transportau si ei raniti si întrebam de cei plecati din astã lume. «A murit fratele lui Papanace», ne raspunde unul. Apoi primarul din Giurgiu, Costicã Calin, si el grav ranit, auzind ca Nelu, prietenul lui nedespartit, cum îi spunea el lui Ionel Voinea, a murit, n'a mai putut supravietui.

A murit si el, sa faca drumul mereu împreuna. Ultimele lui cuvinte au fost pentru Nelu, spaima îi cuprinsese toata fiinta. In câteva minute, pe când era transportat spre spital a încetat din viata. A renuntat sa mai traiasca. Ii cunosteam prea bine pe amândoi si moartea lor m'a sguduit profund. Din clipa in clipa, prapadul face noui victime. Fiecare dintre noi, purtam pe umeri o cruce.

La intoarcere întâlnim altii, transportând in paturi camarazi raniti. Sirul e lung.
Pe nea Vica Negulescu, primarul Oborului, ghemuit într'o patura amestecata cu sânge si pamânt, îl duceau la vale.  Dumnezeu s-a îndurat sa-l scape, prelungindu-i calvarul.
Deodata parca înceteaza focul. Incep sa iasa cei întregi, mirati singuri de a fi supravietuit potopului.

Ma gândesc acum sa scormonesc printre ruine, acolo, unde am salasuit doi ani de zile, de voi mai gasi ceva din lucrurile personale, sa dau de-o haina, ca tremuram de frig ca varga. Sub niste grinzi si caramiz dau însfârsit de ce a fost dulapul meu. Scot cu greu o haina si ma grabesc la «apel». Apelul era sacru, nimeni nu-i putea contesta ratiunea.

Azi mai putini vor raspunde la numar. Majorul Magoski va trebui sa raspunda pentru cei ce lipsesc si se va înfuria, poate, mai putin, ca iarasi «ustimmt nicht» ca altadata. «Oaspetii» ce nu inteleg sa fie prea punctuali la apelul «gazdelor».
Nu! Nu corespunde numarul. Dintre noi lipsesc multi si dintre ei, unii nu mai vin, nu vor mai veni niciodata. Cinci morti si de cinci ori pe atâtia raniti. Acum apelul nu se mai face in lagar ci afara, într'o padurice.

Peste drum ai putea spune chiar in camp liber, daca limitele lagarului mare nu si-ar margini undeva, departe, rostul. Privesc gardul de sârma care mi-a împuns carnea «prieteneste» timp de douazeci de luni, întins pamântului, n'a mai ramas nimic acum din el.

Gândul ma poarta din nou cu luni in urma. Camaradul Gigi Badulescu, fiul generalului cu acelas nume, ros de tuberculoza, s'a stins in lagar. L-am plans in legea noastra si i-am însotit pânâ la poarta, grupul chinuit. Aici doar sicriul avea dreptul la libertate. Colonelul Piester, seful lagarului, ne-a avertizat, dealtfel, ca de aici numai asa se iese.    Doctorul Andrei îsi tângue durerea, ros de aceeasi boala. Drama îsi tese voalul fara oprire.
Dar eliberarea noastra n'a iesit pe poarta drumului din urma. La capat de ispasire, au cazut sârmele si le-am calcat in picioare. Cu ce pret?

In locul portii, o groapa adânca marcheaza locul de paza. O bomba a cazut drept pe santinela in momentul in care se pregatea sa descarce arma in primii ce încercau sa fuga in fata mortii. Doctorul Apostolescu era printre cei scapati ca prin minune. Infirmieria se gasea in spatele locului de garda si alta iesire, in fata sfârsitului, nu era decât poarta strajuita. Ne mai având «camin», am ramas in camp. Vremea tinea cu noi, se mentinea senina.

Dintre darâmaturi fiecare îsi cauta un asternut. O saltea, o patura, si reformam grupul in spatiul padurii din fata. Refacem lagarul din bucatele. Vom ramâne oare mai departe «oaspeti»? Un nou camin printre alti brazi?
Ca un fulger vestea capitularii României se raspândeste printre noi. Era 23 August 1944. Lovitura din tara a fost data in aceeasi zi cu încercarea de a fi lichidati. Rasboiul îsi întoarce ultimele pagini. Vestea ne-a cufundat in necunoscut.  Ce-o mai veni acum? Incotro ne-o mai duce soarta? Se darâma pe rând ceea ce ieri a fost constructie noua sau simulacru de reînnoire? O pofta de revansa a înlocuit menirea initiala, revansa primului rasboiu pierdut.

Noaptea a trecut stând la sfat. Doar alarma, de scurta durata, ne-a tulburat.
A doua zi, o noua alarma, de asta data fiecare si-a ales directia si cât l-a tinut picoarele s'a tot dus. Eu, am trecut prin cartierul «vilelor», facute din busteni grosi cu aspect rustic. Aici erau tinuti marii prisonieri: Daladier, Horty, Leon Blum, Schusning, etc. Aliatii nu i-au atins, parca le cunosteau locul de ispasire.

Tributul greu l-au platit cei de rând, prizonierii flamânzi, purtând bolovanul in spate, pe oase desirate, când se întorceau seara dela munca grea. S-ar putea spune totusi ca «umanitar», prietenii le-au scurtat suferinta. Dramatic destin al celor ce s'au încâpatînat sa-si apere pamântul si familia. Cu ce oare au pacatuit ei sa fie rapusi de proprii lor prieteni?! Si noi eram considerati ca oaspeti, ca prieteni ai Marelui Reich, dar prietenia noastra a ramas pe hârtie, politica a avut un alt curs.

   Eram departe de lagar, când, vad trecând primele escadrile, în valuri. Nu se mai opresc la noi dar pentru orice singuranta am lasat între mine si lagar, cam peste 5 km. de drum.
   Eram slabit de mers. Douazeci de luni am uitat parca, de rostul picioarelor.
   De atâta timp nici chip de copil, femee sau om îmbâtrânit, in haina civila; doar padurea si o bucata de cer. Campul cu holdele colorate îmi schimba starea launtrica. Sunt gingasii ce trezesc din abrutizare sufletul izolat, când emotiile prea intense coplesesc pâna la explozie. Pipaiam spicele de grâu, florile de fan si albastrul înrouat al prunelor de vara, ca un copil jucariile noui.

   M'am oprit la un prun încarcat de rod. Il mâncam din ochi, înainte de a-l atinge. Privesc in jur, cât vad cu ochii tarina era semanata de oameni. Erau toti ca mine. Nu-mi venea sa cred ochilor, atâta belsug dintr'odata. Culeg câte un fruct, îl strang in palma. Fac semnul crucii înaintea mesii si musc din carnea dulce. Ceva ce-mi depasea simturile. Era prea mult timp de când nu gustasem o fructa, ca sa-mi mai amintesc senzatia placerii.
   Am mâncat ca un flamând. Multor crenge le-am usurat povara pâna sa-mi potolesc setea si pofta iernata fara fructe.
   M'am întors refacut, din alta lume, lumea celor fara nici o vina.
   Abia târziu grupul îsi completeaza rândurile, pentru numaratoare dar, mai lipsesc înca. Unii au ajuns pana la Weimar. Cretu Dumitru, Nicu Balanescu si fratele dupa mama al Comandantului, Ratiu, dusi de entuziasmul libertatii, au fost readusi a doua zi nu cu prea mare cinste de politia orasului.

   Atâta lipsa de entuziasm, chiar si la cei ce si-au riscat si demnitatea ca sa câstige, in schimb, câteva clipe din lumea libera. Seful lagarului înalt, majestos, cu par argintiu pe tâmple, da citire ordinului venit dela Reich S.S. Fuhrer Himmler: «Sunteti liberi! Fiecare poate pleca unde vrea. Poate dintre Dvs. unii vor sa se întoarca in tara, altii sa ramâna aici. 

Peste câteva zile un tren vã va transporta de aici». Liber! cuvântul mi-a dat fiori, dupa atâta timp de închisoare. Daca putine zile înainte ni s'ar fi anuntat vestea, nu toti ar fi suportat bucuria. Azi, ramân muti privindu-se unul pe altul, întrebându-se parca, ce facem acum cu libertatea?
   Incotro? Si ce am mai putea face acum, când in adevar nu mai avem unde ne întoarce!
   Spre seara, adunare extraordinara. Vine Colonelul Piester, seful lagarului.

   Un gol adânc am simtit in inima. Pentru prima data am ramas aninat de indoiala. Ne adunam grupuri, grupuri, dupa afinitati sa ne îndemnam unul pe altul. Nimeni nu era pregatit pentru o astfel de intorsatura. Avalansa evenimentelor ne-a coplesit.

   A doua zi însa, ne vin dispozitii dela Viena, unde se gasea Comandantul, de ceace avem de facut. Câtiva pleaca inainte la Viena, centrul nostru de concentrare. Noi, ceilalti, vom pleca îndata ce ni se va pune un tren la dispozitie, sa ne «incarce» cu tot ce a ramas.

   Intr'adevar, a patra zi dela bombardament o coloana lunga, se urneste greu spre halta de îmbarcare. Lasam in urma numai ruine, din tot ce a fost caminul dintre brazi, si multi dintre noi, cu ruine in suflet.
   Odata, am fi putut darui patriei din ceeace Dumnezeu a lasat fiecaruia bun in el, dragoste fara margini. Azi totul ne pare inutil.

 
   Batranul Masoscki, gardianul nostru fidel, ne însoteste pâna la gara, dar nu oficial. El ne-a cunoscut prea bine si ne-a iubit. N-a încercat sa înteleaga prea mult, era greu pentru el, dar parca ceva i se desprinde din inima. Priveste pe Ponta ca pe un prieten si pe toti ceilalti, si ochii i se umezesc.

   Trenul se urneste si dupa cotitura îl vad ultima data cu mâinile întinse spre noi, facând semnul despartirii. Am aflat mai târziu ca Piester, seful lagarului, a fost linsat de prizonieri in momentul eliberarii. Batrânul «stimmt nichtr» si-a platit datoriile. Simtea parca, in momentul plecarii noastre ca vremurile se vor întoarce si greul va începe si pentru el.

Câteva zeci de ore de drum si iata-ne ajunsi la Ost-Bahnhof din Viena. Acum ne lamurim mai bine de tot ceeace se întâmplase si ce aveam de facut. Suntem cazati in hoteluri si încetul cu încetul fiecare îsi va gasi rostul. Eu am gasit domiciliul la Mariahilfshotel, pe Mariahilfesstrasse.
   Se continua lupta. Adica, mai limpede, pentru noi începe numai, lupta împotriva comunismului, atunci când o lume s'a prabusit in fata lui.

( fragment)

sursa:

Filon Verca - PARAŞUTAŢI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTĂ